Născut la Apoldu de Sus, în judeţul Sibiu, Michael Astner se încăpăţânează să trăiască în România, la Iaşi, ca freelancer, deşi familia sa locuieşte de ani buni în Germania. Scrie poezie în germană şi în română, face jurnalistică, fotografie şi traduce din scriitorii germani (Richard Wagner, poet şi romancier important, plecat din România în anii 80) sau scriitori români în limba germană (Mariana Codruţ, Radu Mărculescu). A debutat în anul 1999 cu volumul Despre calitatea unui timp, la editura ieşeană Outopos. Ţara transformată-n vânt, volum apărut în 2011 la Ed. Casa de pariuri literare, conţine poezii scrise în anii tinereţii în limba germană, traduse apoi în română, dar şi poeme scrise direct în limba română şi reprezintă, aşa cum mărturiseşte poetul, încercarea de a face faţă unui cuţit identitar cu două tăişuri. Îndeajuns de atent pentru a nu părea un poet abonat la poetica ironică a postmodernilor, Astner este un elegiac discret pentru care neo-expresionismul nu şi-a epuizat valenţele, ca în acest poem cald despre tărâmul de suflet, zariştea blagiană unde s-a născut şi unde se reîntoarce constant: în satul copilăriei, printre grădini şi case vechi / printre dealuri, livezi şi pajişti / sub pădurile Mărginimii, acolo începe / tărâmul meu de suflet ce încă îşi aşteaptă locuirea / aşa cum perla născută-n scoica bolnavă de / atâta istorie / îşi aşteaptă ziua strălucirii. // dar drumul meu de ţară / sfârşeşte într-un oraş cu şapte turle ce / împreună cu crestele încărunţite ale munţilor / sprijină un cer de toamnă / cu bolta crăpată (fragment). Simţim cum universul plin al poetului este ameninţat de o degradare care trebuie să fie aceea a înaintării în vârstă şi în istorie; edenul copilăriei este corupt, iată, de trecerea vremii ca şi de plecările copilului care a descoperit oraşul cu şapte turle, Sibiul, în fond. În fapt, orice poet bun ne comunică în versurile sale cele mai reuşite această cădere din paradis, nostalgia după grădina unică a fiecăruia dintre noi. Poezia nu este în cazul său acea activitate dulceagă la care se dedau majoritatea poeţilor slabi, convinşi că sentimentele lor personale pot fi comunicate unui public care suferă la fel ca şi ei. Conştiinţa artistică a acestui poet cerebral este dată de versuri tăioase, lucide precum cele de mai jos: a scrie poezii e o viaţă de / câine. câinii trăiesc adesea mai bine / decât ăştia, cei de scriu / poezii. a scrie însă urlă după / scris, mai mult sau mai puţin / reţinut. n-aţi reţinut strigătele / celor fără de nume?... (a scrie poezii). Un posibil autoportret ne face să înţelegem mai bine delicateţea sa funciară, ca şi vibraţia interioară a unui revoltat pentru care poezia este o formă de împotrivire la schizofrenia lumii din jur: eu / născut târziu / sub pădurile mărginimii / în apoldul de sus / cel cu saşi şi cu landleri / cel pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc / pe hărţile uzuale ale patriei / născut târziu / într-o zi de vineri / în anul construirii zidului de la berlin / în ziua în care / nemţii au invadat polonia / în care a izbucnit al doilea război mondial // eu şi cu mine / noi doi / această echipă minimală / în căutarea spiritului de echipă pierdut / deşi, cum scria pe-un tricou german? / Lieber schizophren / als ganz allein! / da, da: mai bine schizofren / decât singur cuc // deci eu / cel întârziat / campionul amânărilor / un soi de anguis fragilis /o grămăjoară de fum / şi-un pumn de-mpotrivire. Melancolia este semnul sub care stă poezia sa, o melancolie irizată de o anume distanţare a limbajului care face posibilă atenta reconfigurare a realului, aşa cum se poate vedea într-un poem sobru, direct şi care ne vorbeşte despre fulguranţa fiinţei umane: peste paşii bunicilor mei / a crescut iarba. // e mult muşeţel între firele de iarbă - / ne aşezăm în curte / şi culegem ceai. // paşii părinţilor se pierd încet, încet şi ei , // poate mâine deja / n-o să-mi mai recunosc / nici propria umbră (iarbă). Lamento-ul poetului este însă unul sobru, bărbătesc, lipsit de zorzoanele unei disperări de faţadă, cu atât mai mult cu cât acest poem este prezent în carte în trei variante: în dialectul săsesc din Amnaş (unde poetul se reîntoarce mereu la casa copilăriei), în germana contemporană şi în limba română. Este datul acestui poet rar să poată să-şi exprime condiţia trilingvă într-o poezie de o mare densitate, care comunică incomunicabilul în versuri lapidare, scrise anume pentru a fi ţinute minte multă vreme: fără-ncetare frigul care ne pătrunde-n / oase fuzionând cu teama caldă / şi născând o dragoste ne / mărginită pentru acest întunecat / ceva care ne suflă cinic respiraţia-i în ochii obosiţi (cine se duce singur în deşert).
Roberto Bolańo Convorbiri telefonice
Traducere de Dan Muneanu Colan
Editura Leda, 2011
Tradus în România cu cinci cărţi până în prezent, prozatorul Roberto Bolańo (un excelent poet, totodată) mi se pare revelaţia literară a acestor ani în care în România s-a tradus mult, iar uneori chiar şi te miri ce. Graţie câtorva editori atenţi, până în prezent au apărut din opera acestui scriitor mort la doar 50 de ani (în 2003) volumele O stea îndepărtată, Nocturnă în Chile, Târfe asasine, Anvers şi Convorbiri telefonice, ultimele două la Editura Leda, parte a Grupului Editorial Corint. Tot la Leda se află în lucru romanul 2666, unul dintre cele mai bine cotate de public romane sud-americane, despre care am aflat că a fost pe locul 3 într-un top al ultimilor 25 de ani, după romanele lui Marquez, Dragostea în vremea holerei, şi Llosa, Sărbătoarea ţapului. Avem, aşadar, motive întemeiate să aşteptăm cartea tradusă de Dan Munteanu Colan, cel care a tălmăcit şi cele 14 povestiri din Convorbiri telefonice. Ca de obicei, lumea lui Bolańo este una populată de indivizi stranii confruntaţi cu situaţii speciale, aparent periculoase sau măcar dilematice. Unii dintre eroii scriitorului chilian scriu şi aspiră la gloria literară, în vreme ce sunt urmăriţi de poliţie sau de asasini plătiţi, poartă discuţii intense despre literatură şi artă, au iubiri eşuate şi dispar pe neaşteptate în misterul propriei vieţi. Ceea ce izbeşte la lectura prozelor lui Bolańo, un maestru al eschivei şi al echivocului bine dozat, este felul metodic în care înaintează în subiectul prozelor sale, precum şi o aparentă detaşare faţă de subiect şi de personaje, fina orfevrărie a unui scenariu în care totul devine apăsător. Finalurile prozelor sunt întotdeauna neaşteptate, după ce încordarea cititorului a ajuns la maximum, ca în Enrique Martin, povestea unui poet ratat, care se sinucide după ce lasă un teanc de poeme epigonice, dar şi câteva desene misterioase, cifre pe pereţii camerei unde locuia. În O aventură literară, un story cât se poate de banal, personajul principal, un autor de oarecare succes, se vede comentat în presă de idolul său literar, dar bănuieşte că acela îi joacă o farsă. Tensiunea creşte, până într-un final când totul se depresurizează brusc, în lumina evidenţei care arată că temerile prozatorului erau total nejustificate. Sau nu? Când nu scrie despre oameni preocupaţi de succesul literar, o temă majoră a scrisului lui Bolańo o reprezintă lumea misterioasă a femeilor prinse în reţeaua unor relaţii mai mult sau mai puţin complicate. Clara, Joanna Silvestri sau Viaţa Annei Moore sunt exemple remarcabile ale tipologiei preferate a lui Bolańo, aceea a femeilor care îşi trăiesc viaţa într-o sarabandă de sentimente şi emoţii, nu puţine misterioase şi chiar periculoase. Chilian fiind, Bolańo nu putea rata acea tematică socială atât de disputată în ţara loviturii de stat a generalului Pinochet, cel care l-a lichidat pe liderul socialist Salvador Allende. Chiar dacă nu la modul explicit, Bolańo revine mereu asupra acestei pagini sângeroase din istoria chilienilor prin personajele sale exilate şi care îşi amintesc cum au scăpat din iadul dictaturii. Detectivii este una dintre prozele autobiografice, în care putem ghici elemente ale detenţiei sale reale (autorul a fost arestat de poliţia lui Pinochet, dar a scăpat cu complicitatea unor amici care lucrau acolo), însă acest pasaj din viaţa autorului apare şi în Târfe asasine, în povestirea Carnet de bal. Roberto Bolańo este, nu doar după părerea mea, unul dintre marii autori de proză contemporană şi este de crezut că dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost aclamat pentru literatura sa artistică, lucidă, traversată de o necurmată tristeţe. Nu întâmplător, volumul de faţă poartă un motto din Cehov, unul dintre scriitorii săi preferaţi: Cine poate înţelege groaza mea mai bine decât dumneavoastră?