Recuperarea operei lui Ion D. Sîrbu din manuscrisele de sertar a cunoscut după 1989 o etapă valorificatoare de urgenţă, concretizată prin editarea romanelor fatalmente postume (Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala), a jurnalului intim clandestin (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal) şi a corespondenţei cu scriitorii prieteni din diaspora ( Traversarea cortinei). Se bănuia, însă, că volumul epistolarului este mult mai mare. Şi se ştia prea puţin despre lucrările prozatorului cu fibră filosofică rămase împrăştiate prin revistele şi ziarele vremii, unele cu difuziune regională. Trebuia doar să se găsească un literat capabil să-şi dedice timpul recuperărilor, aşa-zicând, de gradul doi. Şi s-a ivit, în scurt timp, din spaţiul de origine, în persoana poetului şi eseistului petroşănean Dumitru Velea. Care are avantajul de a-l fi cunoscut pe Sîrbu, nu numai prin intermediul corespondenţei, şi datorită ipostazei sale de om de teatru, inclusiv dramaturg. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani, din 1991, redenumeşte Teatrul Dramatic al minerilor cu numele prozatorului dispărut cu trei luni înainte de revoluţie, pe care l-a admirat cu sentimente de ucenic, dar şi de revoltat tacit împotriva sistemului comunist.

Iniţiativa lui Dumitru Velea nu se opreşte la nivelul declarativ sau al recunoaşterii convenţionale a valorii scriitorului-model. El înfiinţează în Petroşani Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu” şi purcede laborios la editarea tuturor materialelor luate de-a valma (de la eseuri la interviuri) descoperite în publicaţii efemere, din 1941 şi până în 1989. Adăugând acestora o serie de documente la care are acces, provenind din spaţiul Văii Jiului şi scrisori aflate în arhiva proprie (de cele mai multe ori) sau a prietenilor / cunoscuţilor care contribuie mai cu seamă cu evocări amicale, dacă nu chiar encomiastice. Din pricina difuzării dezastruoase a cărţilor, culegerile de articole şi documente (reproduse şi facsimilat) publicate în ritm susţinut aproape că n-au fost luate în considerare de critica literară. Este cel puţin ciudat că cercetătorii operei lui Ion D. Sîrbu - unii ajunşi doctori pe seama cercetării după ’89 - nu fac decât trimiteri firave la aceste volume, deşi în materia lor eterogenă şi uneori convenţională (dată fiind cenzura vigilentă) se găsesc, la o lectură atentă, mărturii sau opinii şi adnotări memorabile.

Mi-am propus aici să trec în revistă acest corpus de texte recuperate, întrucât procesul editării, după câte îmi dau seama, este încheiat o dată cu apariţia culegerii Jertfe din 2009. Acţiunea diligentă a îngrijitorului editorial se deschide în 1994 cu Atlet al mizeriei, preluând în titlu o sintagmă de apreciere din partea lui Blaga, încorporând în mare parte interviurile acordate de I. D. Sîrbu unor diverşi ziarişti sau confesiuni despre profesorul modelator (Confesiunile elevului lui Blaga, Despre Blaga ş.a). Este marcat şi un subtitlu pe pagina de gardă, În loc de autobiografie, cu trimitere la textul reprodus din prefaţa volumului de teatru Arca Bunei Speranţe (1982), un gen de autobiografie răsturnată faţă de cele cerute de „cadrele” comuniste, cu multe informaţii inedite. Al doilea volum de publicistică, Obligaţia morală, apărut în acelaşi an, cuprinde ceea ce specifică editorul în subtitlu: „Din confesiunile unui dramaturg”. În prelungirea acestuia, al treilea, din 1996, Între Scylla şi Carybda, însumează articolele profesioniste de secretar literar, rotunjind concepţia lui Sîrbu despre teatrul de idei sau „literatura teatrală”. În aceeaşi ordine tematică s-ar situa şi volumul Cu sufletul la creier, tot din 1996, subintitulat pompos „Gary în dialog cu teatrul minerilor şi cu Dumitru Velea”. În mare parte, substanţa lui e alcătuită de corespondenţa prozatorului pe atunci confiscat de teatru cu editorul de-acum, dublată în facsimil. În rest, se tipăresc nişte presupuse comunicări ştiinţifice mediocre susţinute la un real „Colocviu din cadrul Festivalului de creaţie Ion D. Sîrbu”, întâmplat la Petroşani în 1991; plus câteva evocări sau note de spectacol.

Volumul cu adevărat semnificativ de corespondenţă este cel care urmează, Printr-un tunel, din 1997, întemeiat pe dialogul epistolar dintre Ion D. Sîrbu şi Horia Stanca, ajuns în anturajul Cercului Literar de la Sibiu datorită fratelui său, Radu Stanca. Spre deosebire de dramaturgul şi teoreticianul cerchist, fratele mai mare avea multe în comun cu Sîrbu: se născuse în Valea Jiului (la Vulcan), a participat la campania războinică din Odesa şi Crimeea, în 1941-1942, a făcut închisoare politică între 1952-1954 la Jilava şi Canal, cum informează nota editorului. Din păcate, amintirile despre universul carceral nu transpar decât foarte vag, întrucât scrisorile datează din intervalul 1976-1989. Aş reţine doar o confesiune (auto)ironică de-a lui Sîrbu despre destinul postum al prozei sale, din scrisoarea expediată în 17 ianuarie 1987: „Romanul meu (din cauză că nu mi-am plătit dajdia şi peşcheşurile către micii funcţionari ai Înaltei Porţi) a fost pus la fezandare (în text: fezardare!); volens nolens, tot ce scriu se înscrie în capitolul ‹post mortem›; bat vânturi rele dinspre edituri”.

Seria publicisticii este reluată în 1999, cu volumul al cincilea, intitulat cu sintagma lui Sîrbu: Râs-cu plânsul nostru valah. Este cel mai profitabil corpus de articole pentru posibilii exegeţi, cu turnură polemică în genere, din care se conturează profilul moral şi ideologic al prozatorului. Din prima secţiune, cea mai consistentă, La răscruci, se poate reconstitui portretului scriitorului din tinereţe, în ipostaza unui gazetar/jurnalist cu fibră filosofică şi opinii moral-existenţiale ferme care va rămâne „fără jurnal” după închisoare. Cariera tânărului gazetar e inaugurată cu eseul publicat în efemera revistă Răscruci din Alba Iulia (nr. 1 / 1 februarie 1941), chiar aşa intitulat La răscruci, semnat D. Sârbu şi se încheie cu articolul polemic Sabotarea inteligenţei, din ziarul Patria (nr. 52 / 1946), semnat cu pseudonimul N. Paloş. A doua secţiune, care dă titlul volumului, conţine doar 12 articole de bătrâneţe, datând din anii 1966-1987.

În Între timp, murisem, din 2005, editorul adună toate cronicile teatrale ale lui Sîrbu, dar numerotează greşit şi derutant culegerea: „vol. V”. Aşa se face că volumul următor va fi considerat al şaselea: Un deget pe o rană (acelaşi an), reconstituind faţeta de cronicar plastic a prozatorului. Cum se vede, Dumitru Velea nu stă bine cu aritmetica, fiindcă într-o Notă de final ataşată ultimului volum Jertfe („vol. VII” !), din 2009, menţionează că a reprodus textele „care au rămas (sau ne-au scăpat) neantologate în cele 6 cărţi de publicistică, editate anterior”. În realitate, sunt 8 (opt) volume, în afara Jertfe-lor, care demonstrează efortul apreciabil al editorului împătimit de subiect. Oricum, truda lui Dumitru Velea este admirabilă, chiar dacă procedează ca un autodidact în istoria literară. E de revenit asupra substanţei acestor volume mai mult sau mai puţin omogene.