Bibliotecile noastre publice fiind lacunare din cauza unor achiziţii capricioase şi clientelare, mi-a parvenit cu mare întârziere (prin bunăvoinţa autorului) una dintre cele cinci cărţi apărute în 1999 despre Ion D. Sîrbu: Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!” de Ion D. Sîrbu. Faţă de concitadinul său craiovean Ioan Lascu, al cărui „eseu” se referă la întreaga operă postumă, autorul „eseurilor subsidiare” restrânge, cum se vede, sfera de interes la romanul-capodoperă, primul publicat în postumitate. Recunoscând în Ion D. Sîrbu „un virtual analist politic al comunismului totalitarist românesc” – cum menţionează într-o sumară Notă introductivă -, Toma Grigorie analizează meticulos şi sagace atributele satirei politice din Adio, Europa!, cu scopul mărturisit de a decela, pe urmele romancierului, „tarele societăţii totalitarist-comuniste, aşa cum sunt ele parodiate, ironizate şi satirizate în opera literară investigată”. El aplică mai multe grile de lectură – care sunt, în fapt, abordări personale, în lipsa unor armături teoretice – pentru a reliefa, în capitole distincte, valorile romanului: autobiografică (Transparenţe autobiografice), politică (Radiografii socio-politice), eseistică (Apetitul pentru digresiunea eseistică), filosofică (Sub semnul filosofiei) şi stilistică (Cu biciul stilului rafinat).

„Încercarea hermeneutică” se deschide cu eseul despre caracterul autobiografic al romanului, proiectat simetric faţă de postfaţa în care e reconstituită fugitiv biografia lui I. D. Sîrbu, considerat, de-acum, „un Caragiale al epocii comuniste”, după ce în introducere era declarat cu precauţie doar „scriitor şi personaj spiritual mai mult decât interesant şi pitoresc”. În spiritul conceptului aristotelic al mimesis-ului („principiu al potrivirii la bază cu realitatea”, cum traduce eseistul pe înţelesul tuturor), sunt extrase din Adio,Europa! numeroase „mostre de adevăr autobiografic”. Principiul imitaţiei realiste, conjugat cu al verosimilităţii, constituie pentru critic criteriul valoric absolut. Convingerea lui este că prin implicarea conştientă „a vieţii proprii în ţesătura romanului”, Sîrbu a realizat un roman justiţiar şi „o frescă social-politică a epocii dictatoriale credibilă şi utilă studiilor sociologice şi politice necesare cunoaşterii cât mai subtile şi mai profunde a unei drame naţionale de neinvidiat”.

Eroarea de fond a acestor eseuri complementare derivă din confuzia dintre autor şi personajul narator („Profesorul Candid, autorul mai direct spus”). Imun la concepte, comentatorul textului romanesc întreţine echivocul mai cu seamă în capitolele următoare în care trece de la romanul autobiografic la romanul politic şi satiric. Cuprins de vertijul analitic, Toma Grigorie ajunge la enormitatea de a considera Adio,Europa! biografie romanţată („biografie romanţată a autorului care este chiar roman…”), dar cred că e o scăpare din fuga condeiului…eseistic. Confuzia îi scapă şi într-o frază concluzivă: „Natura nevinovată, capabilă să se regenereze, îi insuflă profesorului Candid Desideriu (Sârbu) energia necesară…” Aş mai remarca, în acest context, şi eroarea afectivă – ca să uzeze de instrumentarul Noii Critici – căreia îi cade victimă eseistul, derivând norma critică din speculaţia psihologică. Reţin un singur exemplu din multe: „Chit că voi fi amendat pentru tentaţia de a mă lăsa prins pe parcursul acestei interpretări în capcanele scriiturii encomiastice, trebuie să mărturisesc deliberat că argumentele cu care mă biciui romanul şi autorul sunt de multe ori mai puternice decât dorinţa mea de a mă păstra în limitele obiectivităţii”.

În chip personal, analizând o faţetă a romanului ignorată de alţi exegeţi, autorul Eseurilor subsidiare insistă pe „tenta educativă” şi funcţia morală a textului satiric. Definind Adio,Europa! drept „carte de învăţătură de minte”, explică, de pildă, sarcasmul autorului prin „scopul utilităţii, al dorinţei sale aprinse de a se face înţeles şi de a contribui la dezmorţirea gândirii filosofice a lumii şi a îndreptării ei spre găsirea unor soluţii practice în lupta omenirii împotriva autodistrugerii”. „Fără a se substitui unui manual de etică (…), romanul are totuşi tendinţa de a deveni un îndrumător moral, critic, de pură esenţă umanistă, dublat de un util îndreptar politic” – este enunţul ilustrativ. Eseistul lasă uneori impresia că judecă opera investigată după principii dogmatice de sursă proletcultistă: „Inserarea unor informaţii din varii domenii, cu statut de eseu: acela de sprijini accesul maselor largi de cititori la cultură…” etc. În spaţiul moralei este integrată şi presupusa intenţie revanşardă a scriitorului. În opinia lui Toma Grigorie, romancierul a creat personaje mimetice, cât mai fidele în raport cu modelele din lumea oltenească, răzbunându-se astfel prin scris – în genul lui Paul Goma, aş adăuga, dar în registru alegoric: „Vrea să plătească măcar în acest mod poliţele meritate”. Dar I. D. Sîrbu se răzbună, în fapt, prin valoarea operei lăsată posterităţii.

Carte onestă care netezeşte drumul studiilor temeinice ce nu vor întârzia să apară, Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!” de Ion D. Sîrbu are aspectul unui manual cvasi-didactic; didacticismul este mai transparent în capitolul final de stilistică, conceput la nivelul unei disertaţii de master. Uşor încrâncenat, părăsit de umor şi fantezie, Toma Grigorie se îndepărtează de imaginea eseistului veritabil, dovedindu-se, mai degrabă, un glosator atent şi tenace pe marginea textului romanesc. Fiind trădat pe alocuri de expresia ce se vrea atrăgătoare, mai ales când apelează la limbajul colocvial sau încărcat de preţiozităţi şi truisme („ironia politică este la mare cinste”; „sarcasmul auctorial e la post”; „I. D. S. cheamă la rampă fenomenele” ş.a.). Deşi recuză parafraza („Nu ne permitem să parafrazăm textul romanului pentru a nu-i scădea valoarea”), el uzează dezinvolt de formularea parafrastică şi excelează în această direcţie în cel mai substanţial eseu al volumului, despre configuraţia filosofică a romanului. De altfel, crezul lui Ion D. Sîrbu însuşi înclina spre proza impregnată de filosofie, cum mărturisea într-o scrisoare din 1953: „Literatura noastră de azi – dacă nu va reuşi să atingă formula unui realism metafizic (paradox pe care-l consider posibil, deşi nu-i cunosc nici silueta teoretică) – nu va avea nici o valoare”. Această opţiune de tinereţe pentru literatura personajelor-simboluri profilate filosofic se concretizează la maturitate, în Adio,Europa!, dar şi în al doilea roman, fatalmente postum, Lupul şi Catedrala. Ar mai fi de apreciat la Toma Grigorie pasiunea persistentă pentru viaţa şi opera lui I. D. Sîrbu, demonstrată şi la recentul Colocviu Naţional consacrat scriitorului, în cadrul căruia i s-a reprezentat pe scena teatrului din Craiova piesa-colaj Ce mai taci, Gary, adaptare după Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, în regia Alinei Rece.