Un om norocos?

A scris sute de cronici de întâmpinare a debutanþilor în poezie, prozã, criticã literarã. Avea o rubricã la „România literarã”, încã în anii 70, dacã memoria nu mã înºealã. Se intitula „Prima verba”. Rubrica, vreau sã spun. Mai târziu, „Prima verba” a devenit o carte, una cu repetiþie, vol. I, vol. II, vol. III. Iarãºi dacã nu mã înºealã memoria. Pe mulþi dintre tinerii scriitori ai unor ani astãzi uitaþi i-am cunoscut cu el. Îmi vine în minte întâlnirea noastrã, pe strãzile încinse ale Botoºaniului, la un 15 iunie eminesciano-ipotescian, cu un soldat în uniformã ºi bocanci grei. „E tânãrul critic Val Condurache”. Îl cunoºtea de mult, aºa cum îi cunoºtea pe toþi ceilalþi, din Iaºi, Bistriþa, Botoºani, Bacãu, Bucureºti, sau de unde or fi fost. Astfel de întâlniri pe stradã sau în alte pãrþi se vor fi petrecut cu sutele, dar le-am uitat eu acum, poate ºi pentru cã el, care era o mare memorie, nu mai e.

Credeam cu toþii cã este un om norocos, cãci, pe lângã cã-ºi calcula foarte bine mutãrile la ºah, ba chiar ºi la poker, mulþi spuneau cã ºi la belotã sau la bridge, avea ºi noroc, nu atât la ºah, cât la celelalte. Radu Cosaºu a povestit o datã cum, pe când chibiþa la un poker în spatele lui, a vãzut în mâna sa un straºnic full de aºi cu popi în coadã, servit. Iar el a decartat doi aºi ºi un popã, ca sã rãmânã în mânã cu  asul de treflã ºi popa de treflã ºi a cerut trei cãrþi. Când, mai târziu, a vãzut în mâna lui quinta royalã de treflã, spunea chibiþul de moment, s-a îndepãrtat ca de ceva imposibil ºi, dacã ar fi fost ardelean, sunt sigur cã ar fi spus „aºa ceva nu existã”, ca-n cazul girafei. Dar, de fapt, în mintea lui de matematician, coleg de liceu la Ploieºti cu Basarab Nicolescu ºi Florin Gheorghiu, cãrþile se rânduiau altfel decât ale noastre, astfel încât ºtia cu precizie cine ce are în mânã, ce a decartat, ce a primit. Cum? ne întrebam noi, ca proºtii. Tot aºa cum ºtia ºi care sunt debutanþii care or sã avanseze în scena literarã. La un moment dat a fãcut o carte-sfidare: „Nobel contra Nobel”. Nu mai era în viaþã când am vãzut cã titlul ºi, deci, schema, i-a fost plagiat/ã cu generozitate de cineva de prin Balcani care stãtuse un timp pe la Bucureºti. Cui sã-i mai fi spus, ce sã mai fi fãcut? Am scris un articol. ªi?

A fãcut multe în viaþa lui, a fost ºi director de revistã literarã sãptãmânalã ºi preºedinte al Uniunii Scriitorilor ºi senator. S-a lãsat târât la prezentarea unei cãrþi oarecare a unui coleg de partid ºi acolo, în casa din nu vreau sã ºtiu ce sat, a murit intoxicat cu oxid de carbon, pe când dormea, o datã cu devotatul sãu ºofer, Costel Þucã. Cu o zi înainte de a pleca, era obosit, mi-a spus zâmbind puþin: „mi-e dor de Italia”, unde fusesem de vreo douã ori împreunã. Pe-atunci, þara aceea nu avea pentru noi conotaþiile de azi. Am presimþit o nouã plecare. Dar s-a dus numai el. ªi nu în Italia. Sau, cine ºtie? Nu era originar de acolo autorul Infernului, al Purgatoriului, al Paradisului?  De la moartea lor au trecut, în noiembrie, ºapte ani. Îl chema Laurenþiu Ulici.