Lumea ca piaþã

M-am întrebat ºi eu adesea, mai pe la începutul libertãþii ºi democraþiei, dacã nu cumva e dãunãtor acest mod strict realist de a privi lumea, cu abandonul oricãror idealisme sau volte ale spiritului. Spun „ºi eu” ca sã revin la cel care din cauza acestei întrebãri, desigur mult mai profund puse, a plãtit cu o viaþã de boicotat intelectual. L-am numit pe Julien Benda, a cãrui carte celebrã, recent reeditatã de Humanitas, Trãdarea cãrturarilor, bate monedã pe abandonul cãii spirituale chiar de cãtre aceia care se defineau, înaintea epocii moderne, tocmai prin profesarea ei încãpãþânatã, împotriva realismelor negustoreºti.

„...mai toþi moraliºtii cu influenþã în Europa au predicat, de cincizeci de ani încoace, pragmatismul, iar faptul acesta constituie neîndoielnic una dintre cele mai grave cotituri din istoria moralã a speciei umane.” Gânditorul francez scria aceste rânduri în 1926-27. De atunci au mai trecut alþi optzeci ºi ceva de ani în care moraliºtii, cãrturarii, au evoluat de la predica pragmatismului la pacticarea lui înverºunatã, astfel încât, astãzi, autorul Trãdãrii cãrturarilor, dacã s-ar trezi proiectat brusc în lume, nu ar mai înþelege nimic dintr-un fenomen pe care el îl semnalase abia la începuturile sale, e drept, ferme. Dacã acceptãm cã, mãcar la un moment dat, cam când s-a produs aceastã „cea mai gravã cotiturã din istoria moralã a speciei umane”, cãrturarii erau încã înainte-mergãtorii societãþii, atunci abia vom înþelege cum de s-a ajuns la aceastã turbatã goanã dupã „bunuri temporale”, cele „din lumea aceasta”, când lumea cãrturarilor ar fi trebuit sã nu fie „din lumea aceasta”.

Dar ºi cãlãuzirea asta a maselor a fost o armã cu douã tãiºuri, cãci ºtiindu-se urmaþi, cãrturarii au început sã tragã cu ochiul la drumul pe care ar vrea cei care-i urmau sã-l urmeze ºi, în felul acesta, din cãlãuzitori au devenit cãlãuziþi, pãstrând intactã iluzia cã ei sunt cei care conduc. Adoptarea de cãtre intelectuali, sau cãrturari, cum s-a tradus cuvântul folosit de Benda în limba sa, „clercs”, a pasiunilor politice, a patriotismului în principal, este, susþine gânditorul francez, prima mare eroare ºi pasul decisiv afarã din direcþia cea bunã, aceea a gândirii independente, cãtre care trebuie aceºtia sã-ºi îndrepte toate eforturile pentru a se realiza. În loc sã facã asta, cãrturarii aleg calea realizãrii pe placul maselor, pasiunea politicã, cea patrioticã fiind, susþine Julien Benda, una plebee, care ar fi trebuit evitatã de profesioniºtii gândului. Ciudat cum, prin aceastã afirmaþie, cel refuzat apoi de curentul principal al gândirii franceze se pune într-o poziþie aristocraticã, deºi vederile sale sunt mai degrabã, dacã le putem califica dupã codul politic, de stânga, aºa cum spune ºi  prefaþatorul cãrþii, Andrei Pippidi.

A fi pe placul celor pe care vrei sã-i conduci, acesta e un program strict politic, al omului politic ºi, în parametri asemãnãtori, al negustorului care nu poate trãi ºi prospera decât oferind mãrfuri, adicã bunuri temporale, pe placul clienþilor. Or, cãrturarul nu era þinut sã ofere o marfã, povestea lui începe cu mult înainte ca acest cuvânt, hulit chiar între intelectuali de calibru minim, dar mândri cã pot fi dezinteresaþi, sã devinã, în limbajul curent, un etalon pentru perfecþiune. În româneºte nu mai spui azi „perfect”, „frumos” nici atât, spui „marfã”, cu semnul exclamaþiei ºi interlocutorul înþelege. De multã vreme, în lumea redacþiilor literare, anumiþi redactori care voiau sã fie hâtri îºi întrebau colaboratorii „ai adus marfa?” Bun, acest cuvânt face parte din limbajul cel mai ordinar, hai sã zicem, din acela al „repetenþilor”, dar e adoptat cu delicii, aºa cum am observat ºi altãdatã, de „premianþi”, adicã de viitorii intelectuali sau cãrturari.

Despre secolul în care a trãit, al XX-lea, Julien Benda spune cã „va fi fost, într-adevãr, secolul organizãrii intelectuale a urilor politice. Acesta îi va fi unul dintre titlurile de glorie, în istoria moralã a omenirii.” Ironie neagrã (?), aproape încruntatã, pe care nu se poate sã n-o remarci ºi sã nu te gândeºti, dacã ai avut norocul (?) de a trece în cel urmãtor, la ce a urmat. Desigur, pasiunea patrioticã este astãzi mai puþin proclamatã ca miºcãtoare a lumii, încercãrile de unificare a Europei fiind motivate tocmai de dorinþa de diminuare a acesteia. 

Astãzi, adicã în timpul sãu, dar cu atât mai mult ºi în timpul nostru, „Cãrturarii exaltã înclinaþia spre particular ºi dezaprobã sentimentul universalului”, abandonându-ºi adicã tocmai rostul lor pe aceastã lume, crede Julien Benda. Sigur, autorul Trãdãrii cãrturarilor se referã la intelectualii autentici, dar noi astãzi putem exemplifica mai toate constatãrile sale pe aceia care s-au trezit directorii de conºtiinþã ai maselor, al cãror singur gând este propriul profit, cãlãuziþi de teama ca nu cumva sã le displacã celor cãrora li se adreseazã, când funcþia lor ar fi, spune gânditorul francez din secolul trecut, tocmai aceea de a le spune acestora adevãruri neplãcute. Inutil sã mai explic de ce. 

Iatã o altã tezã din 1926, care se potriveºte ca o mãnuºã ºi astãzi: „Cãrturarii laudã predilecþia pentru practic ºi dezaprobã dragostea pentru spiritual.” Chiar aºa, cui îi mai trebuie ceva din care nu se poate obþine un avantaj practic? Dumneavoastrã, mie, nouã? Aº. Poate nu suntem intelectuali, nu suntem cãrturari. Ei, dar sã ne uitãm mai sus. Nu, mai bine nu, cã trezim la viaþã toate adevãrurile neplãcute rostite cândva de Julien Benda.

Astãzi lucrurile au ajuns atât de departe încât chiar aceastã pledoarie nu mai este de înþeles; aproape cã nu se mai ºtie, de cãtre omul de rând cel puþin, cã a existat o epocã, ºi nu o sutã sau douã de ani, în care lucrurile spiritului erau preþuite în cel mai înalt grad, în care oamenii dedicaþi acestora erau priviþi ca niºte înainte-mergãtori ai mulþimii, chiar dacã aceasta îºi vedea în continuare de obþinerea pâinii ei zilnice.

Evadând din cartea lui Julien Benda, trebuie sã observ, iarãºi a mai multa oarã, cã materialismul, impus ca singurã doctrinã filozoficã valabilã, permisã de cenzura comunistã, deci obligatorie, este învingãtor tocmai în contrariul – zice-se – comunismului, capitalismul. Trãgeam cu coada ochiului spre ide­alism, un „curent filozofic reacþionar”, spuneau manualele anilor cincizeci, ºaizeci, ºaptezeci, optzeci ºi când credeam cã gândirea independentã, liberã, a învins, constatãm cã lucrurile s-au întâmplat chiar pe dos. Sigur, azi poþi vorbi despre filozofii idealiºti de altãdatã fãrã sã le tragi un perdaf de sã-l þinã minte (?!), dar asta nu înseamnã cã „mainstream”-ul nu e cel mai tare materialism, nici visat de marxiºtii incorigibili.

Dar nu despre filozofie voiam sã vorbesc eu aici, ci mai degrabã despre acest „spirit” mercantil, negustoresc, învingãtor în lumea de azi, tot mai puþin a noastrã, a celor educaþi, totuºi, în respectul valorilor spiritului, atâta cât le putem percepe. Mercantilism învingãtor, încã de pe vremea lui Julien Benda, în lumea liberã, printre cãrturari, care se amestecã în treburile politice, în contingent, când ar fi trebuit sã stea deoparte ºi sã gândeascã. Mai putem, chiar noi, care am avut o altã educaþie, admite aºa ceva? Mã tem cã nu. 

Lectura acestei cãrþi e ca un duº rece în toiul verii: zece minute o sã te rãcoreºti, adicã vei regãsi calea cea dreaptã, dupã care þi-o vei continua pe cealaltã, sinuoasã, avantajoasã. Pãi ºi cuvântul acesta, chiar el, „avantajoasã”, ce mai ºerpuieºte, doamnelor ºi domnilor!