Lumea ca piaţă

M-am întrebat şi eu adesea, mai pe la începutul libertăţii şi democraţiei, dacă nu cumva e dăunător acest mod strict realist de a privi lumea, cu abandonul oricăror idealisme sau volte ale spiritului. Spun „şi eu” ca să revin la cel care din cauza acestei întrebări, desigur mult mai profund puse, a plătit cu o viaţă de boicotat intelectual. L-am numit pe Julien Benda, a cărui carte celebră, recent reeditată de Humanitas, Trădarea cărturarilor, bate monedă pe abandonul căii spirituale chiar de către aceia care se defineau, înaintea epocii moderne, tocmai prin profesarea ei încăpăţânată, împotriva realismelor negustoreşti.

„...mai toţi moraliştii cu influenţă în Europa au predicat, de cincizeci de ani încoace, pragmatismul, iar faptul acesta constituie neîndoielnic una dintre cele mai grave cotituri din istoria morală a speciei umane.” Gânditorul francez scria aceste rânduri în 1926-27. De atunci au mai trecut alţi optzeci şi ceva de ani în care moraliştii, cărturarii, au evoluat de la predica pragmatismului la pacticarea lui înverşunată, astfel încât, astăzi, autorul Trădării cărturarilor, dacă s-ar trezi proiectat brusc în lume, nu ar mai înţelege nimic dintr-un fenomen pe care el îl semnalase abia la începuturile sale, e drept, ferme. Dacă acceptăm că, măcar la un moment dat, cam când s-a produs această „cea mai gravă cotitură din istoria morală a speciei umane”, cărturarii erau încă înainte-mergătorii societăţii, atunci abia vom înţelege cum de s-a ajuns la această turbată goană după „bunuri temporale”, cele „din lumea aceasta”, când lumea cărturarilor ar fi trebuit să nu fie „din lumea aceasta”.

Dar şi călăuzirea asta a maselor a fost o armă cu două tăişuri, căci ştiindu-se urmaţi, cărturarii au început să tragă cu ochiul la drumul pe care ar vrea cei care-i urmau să-l urmeze şi, în felul acesta, din călăuzitori au devenit călăuziţi, păstrând intactă iluzia că ei sunt cei care conduc. Adoptarea de către intelectuali, sau cărturari, cum s-a tradus cuvântul folosit de Benda în limba sa, „clercs”, a pasiunilor politice, a patriotismului în principal, este, susţine gânditorul francez, prima mare eroare şi pasul decisiv afară din direcţia cea bună, aceea a gândirii independente, către care trebuie aceştia să-şi îndrepte toate eforturile pentru a se realiza. În loc să facă asta, cărturarii aleg calea realizării pe placul maselor, pasiunea politică, cea patriotică fiind, susţine Julien Benda, una plebee, care ar fi trebuit evitată de profesioniştii gândului. Ciudat cum, prin această afirmaţie, cel refuzat apoi de curentul principal al gândirii franceze se pune într-o poziţie aristocratică, deşi vederile sale sunt mai degrabă, dacă le putem califica după codul politic, de stânga, aşa cum spune şi  prefaţatorul cărţii, Andrei Pippidi.

A fi pe placul celor pe care vrei să-i conduci, acesta e un program strict politic, al omului politic şi, în parametri asemănători, al negustorului care nu poate trăi şi prospera decât oferind mărfuri, adică bunuri temporale, pe placul clienţilor. Or, cărturarul nu era ţinut să ofere o marfă, povestea lui începe cu mult înainte ca acest cuvânt, hulit chiar între intelectuali de calibru minim, dar mândri că pot fi dezinteresaţi, să devină, în limbajul curent, un etalon pentru perfecţiune. În româneşte nu mai spui azi „perfect”, „frumos” nici atât, spui „marfă”, cu semnul exclamaţiei şi interlocutorul înţelege. De multă vreme, în lumea redacţiilor literare, anumiţi redactori care voiau să fie hâtri îşi întrebau colaboratorii „ai adus marfa?” Bun, acest cuvânt face parte din limbajul cel mai ordinar, hai să zicem, din acela al „repetenţilor”, dar e adoptat cu delicii, aşa cum am observat şi altădată, de „premianţi”, adică de viitorii intelectuali sau cărturari.

Despre secolul în care a trăit, al XX-lea, Julien Benda spune că „va fi fost, într-adevăr, secolul organizării intelectuale a urilor politice. Acesta îi va fi unul dintre titlurile de glorie, în istoria morală a omenirii.” Ironie neagră (?), aproape încruntată, pe care nu se poate să n-o remarci şi să nu te gândeşti, dacă ai avut norocul (?) de a trece în cel următor, la ce a urmat. Desigur, pasiunea patriotică este astăzi mai puţin proclamată ca mişcătoare a lumii, încercările de unificare a Europei fiind motivate tocmai de dorinţa de diminuare a acesteia. 

Astăzi, adică în timpul său, dar cu atât mai mult şi în timpul nostru, „Cărturarii exaltă înclinaţia spre particular şi dezaprobă sentimentul universalului”, abandonându-şi adică tocmai rostul lor pe această lume, crede Julien Benda. Sigur, autorul Trădării cărturarilor se referă la intelectualii autentici, dar noi astăzi putem exemplifica mai toate constatările sale pe aceia care s-au trezit directorii de conştiinţă ai maselor, al căror singur gând este propriul profit, călăuziţi de teama ca nu cumva să le displacă celor cărora li se adresează, când funcţia lor ar fi, spune gânditorul francez din secolul trecut, tocmai aceea de a le spune acestora adevăruri neplăcute. Inutil să mai explic de ce. 

Iată o altă teză din 1926, care se potriveşte ca o mănuşă şi astăzi: „Cărturarii laudă predilecţia pentru practic şi dezaprobă dragostea pentru spiritual.” Chiar aşa, cui îi mai trebuie ceva din care nu se poate obţine un avantaj practic? Dumneavoastră, mie, nouă? Aş. Poate nu suntem intelectuali, nu suntem cărturari. Ei, dar să ne uităm mai sus. Nu, mai bine nu, că trezim la viaţă toate adevărurile neplăcute rostite cândva de Julien Benda.

Astăzi lucrurile au ajuns atât de departe încât chiar această pledoarie nu mai este de înţeles; aproape că nu se mai ştie, de către omul de rând cel puţin, că a existat o epocă, şi nu o sută sau două de ani, în care lucrurile spiritului erau preţuite în cel mai înalt grad, în care oamenii dedicaţi acestora erau priviţi ca nişte înainte-mergători ai mulţimii, chiar dacă aceasta îşi vedea în continuare de obţinerea pâinii ei zilnice.

Evadând din cartea lui Julien Benda, trebuie să observ, iarăşi a mai multa oară, că materialismul, impus ca singură doctrină filozofică valabilă, permisă de cenzura comunistă, deci obligatorie, este învingător tocmai în contrariul – zice-se – comunismului, capitalismul. Trăgeam cu coada ochiului spre ide­alism, un „curent filozofic reacţionar”, spuneau manualele anilor cincizeci, şaizeci, şaptezeci, optzeci şi când credeam că gândirea independentă, liberă, a învins, constatăm că lucrurile s-au întâmplat chiar pe dos. Sigur, azi poţi vorbi despre filozofii idealişti de altădată fără să le tragi un perdaf de să-l ţină minte (?!), dar asta nu înseamnă că „mainstream”-ul nu e cel mai tare materialism, nici visat de marxiştii incorigibili.

Dar nu despre filozofie voiam să vorbesc eu aici, ci mai degrabă despre acest „spirit” mercantil, negustoresc, învingător în lumea de azi, tot mai puţin a noastră, a celor educaţi, totuşi, în respectul valorilor spiritului, atâta cât le putem percepe. Mercantilism învingător, încă de pe vremea lui Julien Benda, în lumea liberă, printre cărturari, care se amestecă în treburile politice, în contingent, când ar fi trebuit să stea deoparte şi să gândească. Mai putem, chiar noi, care am avut o altă educaţie, admite aşa ceva? Mă tem că nu. 

Lectura acestei cărţi e ca un duş rece în toiul verii: zece minute o să te răcoreşti, adică vei regăsi calea cea dreaptă, după care ţi-o vei continua pe cealaltă, sinuoasă, avantajoasă. Păi şi cuvântul acesta, chiar el, „avantajoasă”, ce mai şerpuieşte, doamnelor şi domnilor!