Etnologia nu este o ştiinţă disperată, aşa cum s-ar crede după cele scrise anterior, sufocată de efortul constant al reparaţiilor, al recuperărilor, al rezolvării urgenţelor.

Există şi o etnologie aşezată, care îşi urmează cursul firesc, călcând pe traseele clasice, abordând teme consacrate, precum ritualurile în desfăşurarea lor zonală, monografii regionale, producţii folclorice, obiceiuri, cercetate din perspectiva raportului dintre inovaţie şi tradiţie, a schimbărilor de funcţionalitate.

Sub cupola ei, se ascunde munca tenace, perseverentă, minuţioasă a etnologilor, muzeologilor, muzeografilor, cercetătorilor care fac ore nenumărate de teren, de arhivă, de decriptare, transcriere, clasificare într-un anonimat asumat, doar cu scopul îmbogăţirii patrimoniului cultural local. Aceasta este o etnologie patrimonială şi de prezervare.

Aici, cercetarea individuală şi independentă este încă operantă, cu toate că moda proiectelor a cuprins şi acest nivel substanţial al etnologiei. În acest caz, proiectele sunt gestionate de instituţii locale sau naţionale, precum centrele culturale sau Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Majoritatea acestor proiecte este hiperfocalizată, constatativă şi de gan panel. Etnologii verifică stadiul transformărilor la nivelul unor subiecte cercetate anterior, chiar succesiv, realizând un fel de barometru patrimonial. Uneori, nivelul constatativ-descriptiv al acestor proiecte este inhibat şi sublimat de abordări teoretice profunde, moderne şi ambiţioase. Etnologii care cercetează acele fenomene consideră că transformările, mutaţiile descoperite au o importanţă aparte şi pot fi folosite într-un discurs teoretic general.

Un astfel de proiect ne propunem să comentăm în continuare. El a fost finalizat şi publicat cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj. Cartea are titlul La nuntă în satele sălăjene. O lectură antropologică a tradiţiilor nupţiale şi este scrisă de Camelia Burghele.

Autoarea este un binecunoscut etnolog al generaţiei tinere, care s-a impus, mai ales, prin studiile ei dedicate magiei, magiei terapeutice, antropologiei sănătăţii. Cărţile publicate până acum ne demonstrează un cercetător, în aceeaşi măsură, interesat de noi perspective teoretice şi metodologice ale abordării faptelor de cultură tradiţională, cât şi de reluarea unor subiecte clasice pentru etnolog sau etnograf.

Putem, totuşi, să separăm net două „personalităţi” ale cercetătoarei, una atrasă de jocurile teoriilor moderne şi alta de conturarea unei etnologii patrimoniale. Această îmbinare între nou şi clasic, între tendinţă şi consacrat, între aventuros şi aşezat, între speculaţia teoretică şi cercetarea de teren temeinic făcută, care o caracterizează pe Camelia Burghele, unul dintre cei mai laborioşi cercetători ai generaţiei sale, pare a fi calea de urmat de către orice specialist în acest domeniu confruntat cu disperări, urgenţe, inadecvări, contestări, dar şi cu sclipitoare realizări.

Cartea, pe care am menţionat-o, are calitatea îmbinării celor două aspecte ale personalităţii creatoare a cercetătoarei. Acestea separă, practic, cartea în două secţiuni distincte. Autoarea însăşi simte nevoia sublinierii paratextuale a acestui fapt, intitulându-şi prima parte Nunta etnologilor şi antropologilor… (fără să dea lista cu nunţile colegilor la care a participat!), iar pe a doua, …şi nunta satului sălăjean. Există şi o a treia secţiune, intitulată Nunta ca la oraş şi nunta la local. Nunta modernă, dar pe care o putem considera, mai curând, şi datorită dimensiunii destul de reduse, dar, mai ales, conţinutului, un fel de concluzie sau extensie a capitolului al doilea.

Prima parte realizează o exegeză a lucrărilor care au abordat acest subiect dintr-o perspectivă foarte pragmatică. Autoarea stabileşte axele teoretice, succesiunea secvenţelor rituale, roluri, coordonatele sociale, dimensiunea religioasă, etnografia specifică zonei şi în jurul acestora construieşte o ţesătură teoretică, susţinută de opiniile savanţilor care s-au ocupat de studierea nunţii transilvane, în general, şi de cea sălăjeană, în special.

Etnologia, sociologia, folcloristica, etnografia, teologia, studiile culturale, antropologia se regăsesc în această abordare plurifocală, pe care autoarea ştie să o consoneze, eliminând excesele, pedalând pe concordanţe. Ea este conştientă de limitele impuse de parţialitatea inerentă a acestor ştiinţe şi încearcă să găsească formula cea mai integratoare. Crede că a găsit-o în lectura antropologică, lectura mecanismelor sociale şi culturale care, sincronizate, contribuie la conturarea unui tip de comportament cultural.

Premisa lucrării, care poate fi, la fel de bine, şi concluzia acesteia, nunta sălăjeană: un scenariu a cărui logică arhaică s-a păstrat, sugerează mai mult decât transparent continuitatea obiceiului, continuitate care este legată de un comportament tipic, reglat mentalitar de credinţe, simboluri, reprezentări, concepţii despre existenţă, despre lume, despre rostul nostru în ea. Acest comportament poate suporta modificări contextuale, dar logica performării lui rămâne neschimbată.

Pentru a demonstra aceasta, autoarea construieşte o a doua parte a lucrării ca o succesiune de transcrieri ale rezultatelor unor cercetări de teren, pe care ea le-a făcut de-a lungul anilor în satele sălăjene.

Dincolo de conturarea unui spaţiu cultural incitant, relativ puţin cercetat, dincolo de relevarea unor scenarii nupţiale originale, de confirmarea unor teorii, capitolele acestei părţi a cărţii ne demonstrează abilitatea unui cercetător matur, a cărui experienţă vine dintr-o continuă, consecventă şi profesionistă practicare a acestui tip de home ethnology. Urmarea directă este diversitatea metodologică.

Camelia Burghele foloseşte un repertoriu metodologic impresionant, interviuri, chestionare, poveşti de viaţă, reconstituiri provocate, memorate şi confruntări ale subiecţilor cu amintirile transcrise în caiete, experimente etnologice. Pe de o parte, acestea subliniază buna pregătire teoretică a autoarei, dar, pe de altă parte, această densitate metodologică sugerează cât de bine cunoaşte autoarea zona, realitatea cercetată şi subiecţii chestionaţi. Este o lecţie de teren, de flexibilitate şi adaptabilitate, de inteligenţă în alegerea instrumentelor de cercetare, de interacţiune.

Privită din perspectiva scurtului nostru serial dedicat proiectului, ca modalitate de punere în operă a unor cercetări, cartea Cameliei Burghele are şi o morală. Ea închide, practic, un cerc.

Această modă a proiectelor este mai mult decât o oportunitate, este un fel de şcoală. Ne învaţă cum să selectăm priorităţile, cum să ierarhizăm obiectivele, selectează temele, dar şi specialiştii, creează specializări. Cu toate acestea, nu este suficientă, chiar, pe alocuri, poate deveni periculoasă prin aceea că orienteză preocupările cercetătorilor spre teme spectaculoase, ofertante, în detrimentul celor clasice, aparent netentante, dezechilibrând o strategie verificată, asumată naţional.

Exemplul Cameliei Burghele vorbeşte despre complinirea definiţiei straussiene, conform căreia etnografia, aş adăuga şi folcloristica, etnologia şi antropologia sunt trepte ale reflectării aceleiaşi realităţi, că nu poţi excela în folosirea uneia fără a le fi practicat şi pe celelalte, dar nu superficial, amatoristic, ci profund şi cu profesionism. Numai aşa poţi conştientiza limitele fiecăreia şi propune soluţii viabile, evitând să ridici castele de nisip.

Dacă vom gândi proiectul ca o oportunitate racordată la specificul ştiinţei noastre, el se poate dovedi benefic, dar dacă îl vom gândi doar ca pe o oportunitate în sine, el poate purta cu sine viruşi a căror acţiune asupra ştiinţei va fi foarte greu de prezis. Nimic nu poate fi mai periculos şi mai trist decât oportunităţile ratate într-o ştiinţă care se zbate între talentul cercetătorilor şi nerecunoaşterea societăţii.