Aceste regrete sunt provocate de descoperirea unui volum pe care Michel Pastoureau îl publica în 2010, care îi aducea, chiar în anul publicării, premiul „Médicis” pentru eseu şi, un an mai târziu, premiul „Essai France Télévisions”, şi pe care editura Seuil îl republica anul trecut. Volumul se numeşte Les couleurs de nos souvenirs.

Ştim senzaţia aceea stranie (mulţi dintre noi o vor fi trăit-o!), jumătate destin, jumătate întâmplare, când intri într-o librărie dintr-un colţ neutru al lumii, când ochii îţi alunecă pe coperte şi răsfoind cartea unui nume cunoscut, realizezi că acela gândeşte ca tine o chestiune anume şi, chiar mai mult, propune o rezolvare la care tu însuţi te-ai gândit.

Întâlnirea cu cartea lui Pastoureau, aşezată înghesuit pe raftul unei librării monumentale, mi-a dat imediat senzaţia mulţumitoare, confortabilă asemenea uneia născute din întâlnirea cu un cunoscut respectat. L’Etoffe du Diable, cartea lui din 1991, tradusă în româneşte şi publicată la Iaşi în 1998, este titlu provocator pentru studenţi, capcană nevinovată gândită de un profesor chinuit de suficienţa studenţilor lui, în bibliografia unui curs pe care îl ţin de ani buni şi pe care tot încerc să-l remodelez.

Într-un alt moment al existenţei mele de turist cultural, pe un alt raft de librărie, poate mai puţin monumentală, dar cu un nume la fel de celebru, regăsesc traducerea italiană, aproape simultană cu publicarea în Franţa, a volumului Béstiaires du Moyen Âge (Seuil, 2011). Ediţia italiană (Bestiari del Medioevo,Torino, Einaudi, 2012), superbisim ilustrată, a fost întâmpinată de către antropologii italieni ca un adevărat eveniment cultural. Frecvenţa cu care era amintită în convorbiri, comunicări ştiinţifice, citări întăreşte senzaţia mea.

Mai mult chiar, eu însumi am fost „beneficiarul” direct al acestui val de coincidenţe editoriale. Prefaţa pe care Piercarlo Grimaldi o scrie pentru traducerea cărţii mele, Gramatica funerarului, în italiană, Per non morire: una grammatica folklorica della morte, invocă, în 2013, volumul lui Pastoureau, tradus cu câteva luni înainte în italiană, dar şi un alt volum al aceluiaşi savant francez, L’Ours, l’histoire d’un roi déchu (Paris, Seuil, 2007), tradus în italiană un an mai târziu (Torino, Einaudi, 2008) şi în româneşte aproape simultan (Chişinău, Cartier, 2007).

Aşa că vederea volumului lui Pastoureau mă bucură ca revederea unui prieten. Zâmbetul îmi îngheaţă, însă, repede pe buze. Răsfoind cartea, constat cu stupoare că subiectul ei se înscrie în acea serie intelectuală, în acea mişcare de idei, descinsă din fenomenologia lui Merleau Ponty, de reabilitare a capacităţii simţurilor de a descrie lumea, val epistemic ce m-a determinat să scriu Oraşul subtil. Constat cu nemulţumire că prima ediţie a apărut în 2010 şi că eu nu am avut cunoştinţă de ea pentru a o folosi în sprijinul argumentaţiei mele, aşa că rândurile următoare, născute, oarecum, din frustrare, sunt menite nu doar să prezinte o carte senzaţională, ci şi să îndrepte un neajuns sau să ne aducă aminte că opera este veşnic deschisă.

Scriam în 2013 (Oraşul subtil, Bucureşti, Editura Etnologică): „Ceea ce propunem noi în paginile următoare, felul în care simţurile pot contribui la descrierea unei realităţi precum oraşul, nu poate neglija aceste contribuţii (întreaga literatură care abordează importanţa senzorialului în descrierea realităţii! n.n.), dar nu şi le asumă ca obiect, ci ca instrument, sau, mai precis spus, nu ca realitate primă, ci ca una secundară prin care se poate ajunge la acea realitate primă.

Oraşul subtil, titlul acestui volum, sintetizează îmbinarea curioasă dintre antropologia urbanului şi cea a simţurilor, reflectând, în acelaşi timp, preocuparea noastră constantă de a construi o antropologie sistemică a oraşului şi nemulţumirea faţă de rezultatele obţinute […]

Nu am considerat acest fapt o pierdere până în momentul în care am realizat că tot acest prolog senzorial, această ţesătură subtilă de zgomote, miasme, culori, geometrii nu sunt altceva decât «porţile» de intrare în oraşul profund, spuma culturală a existenţei urbane. Aşa că am decis să denumesc această realitate socială «subtilă», ea fiind şi nefiind, în acelaşi timp, noi având, însă, deplină acoperire lexicografică.

Un sens pe care Noul Dicţionar Universal al Limbii Române îl dă termenului este «greu de înţeles, de distins, de recunoscut, de sesizat». Instrumentele de analiză (auzul, văzul, mirosul, pe scurt, simţurile) la fel de «subtile» în configuraţia lor fiziologico-socioculturală îşi demonstrează subtilitatea prin capacitatea lor de a «înţelege ceva în cele mai mici amănunte, care sesizează cele mai mici nuanţe» (NDULR, …).

Această realitate subtilă este una secundară, de aceea, dacă printr-un artificiu am considera instrumentul drept obiectul cercetării noastre, am prefera să discutăm despre o antropologie a subtilităţii, şi nu despre una a simţurilor […].

Primul contact cu oraşul nu-ţi revelează nici mituri, nici rituri, nici sisteme de înrudire, nici vecinătăţi, nici tipuri de organizare culturală, ci zgomote tipice, culori, mirosuri, imagini, geometrii. Ele par întâmplătoare, haotice şi, totuşi, în spatele lor există o logică, un sens, o construcţie validată social, persistentă cultural” (pp. 24-26).

Acest lung citat este menit, mai curând, să creeze condiţiile unei conjecturi ideatice, unei racordări tardive. În cele din urmă, el nu rămâne decât un instrument de confirmare, în condiţiile în care, lipsind din bibliografia noastră, nu a fost un instrument de argumentare.

Cartea lui Pastoureau este un jurnal despre felul în care culorile i-au dezvăluit sensurile lumii, felul în care lumea s-a schimbat pe parcursul unei jumătăţi de veac (amintirile lui coboară până în anul 1950!), felul în care lumea s-a construit cultural prin intermediul culorii, mai bine zis, prin felul în care autorul a receptat sensurile culorilor.

El spune că fiecare cultură construieşte un cod cromatic în raport de tradiţiile sale, de istoria sa, de cunoaştere, de climat, de mediu (p. 11), astfel încât culoarea nu este doar produsul percepţiei, al văzului, ci şi un loc al memoriei, un produs cultural. Analizând etimologiile cuvântului „culoare”, Pastoureau face un elogiu subtilului, ascunsului, suprafeţei înşelătoare, exerciţiului cultural.

Culoarea este un îndemn la descoperire, ascunde şi dezvăluie, în acelaşi timp, este realitate primă, dar şi realitate secundă. În cele şapte capitole ale cărţii, autorul încearcă să descompună realitatea socială printr-un exerciţiu cultural mai puţin obişnuit, prin dimensiunea sa cromatică.

Astfel, cartea este o succesiune de realităţi care se impun prin culoare: vestimentaţia, viaţa cotidiană, artele şi literatura, sportul, miturile şi simbolurile, gustul şi culorile, cuvintele. Plecând de la ideea că trecutul nu este doar ceea ce s-a întâmplat, ci şi ceea ce memoria păstrează din el (p. 15), Pastoureau construieşte, reconstruieşte o istorie a ultimilor şaizeci de ani, care nu este doar o istorie personală, ci şi una colectivă din perspectiva felului în care memoria a reţinut semnificaţia culorilor.

Cum singur spune, jurnalul lui nu este doar o colecţie de impresii subiective, fulgurante, amintiri personale, experienţe trăite, ci şi digresiuni savante, remarci proprii mai multor ştiinţe, filologiei, sociologiei, jurnalismului.

Lunga sa experienţă ştiinţifică în heraldică şi simbologie se reajustează aici într-un demers savuros, captivant şi sufocant culturaliceşte, iar „vinovăţia” de a nu fi avut cartea la timp este atenuată doar de constatarea că aceasta validează multe din traseele mele ştiinţifice, că teama mea de a nu cădea în ficţional alipind senzorialul de imperiul ştiinţific al observaţiei obiective nu este chiar întemeiată. Dincolo de a fi doar o modă ştiinţifică, de o modă stilistică, acest domeniu se relevă ca o încercare conştientă de a surprinde lumea în sideranta ei diversitate.