Articolul acesta s-a născut din puterea anecdotei şi admiraţia faţă de actul traducerii. Aveam, acum câţiva ani, în faţă traducerea cărţii lui Alain Touraine, Un nouveau paradigme. Pour comprendre le monde d’aujourd’hui, în italiană, practic o reeditare, La globalizzazione e la fine del sociale. Per comprendere il mondo contemporaneo, şi îmi amintesc avalanşa de date prelucrate în gând în faţa raftului librăriei. Acea adâncire în gânduri, tipică indeciziei de a cumpăra sau nu o carte, mai ales când alegerea presupunea excluderea alteia sau a altora. Preţul, în cazul de faţă, a hotărât achiziţia. Totul coagulat de un subtil context al femininului. Fiica lui, Marisol, tocmai (re)acceptase un post de ministru în cabinetul Valls, traducerea cărţii lui Le monde des femmes la Editura Art (Lumea femeilor, traducere de Magda Jeanrenaud Bucureşti, Editura Art, 2007) fusese recomandată de editură drept un bestseller şi continua să influenţeze noul val de antropologi români, mai ales pe cei interesaţi de studiile de gen şi de feminism, oferind o perspectivă complementară studiilor de gen de sorginte antropologică, dominate în Franţa de lucrările lui Françoise Héritier. Apoi, de numele lui Touraine se leagă cel mai constant exemplu pe care îl dădeam doctoranzilor nemulţumiţi de critica mea excesivă sau a membrilor comisiilor la adresa producţiilor lor, felul în care comisia lui de doctorat, din care făceau parte Raymond Aron, Georges Friedmann, cu Jacques Le Goff, în sală, i-a desfiinţat public teza, cu argumente doborâtoare, Aron reproşându-i faptul că nu stăpâneşte conceptele şi că abordează un subiect sociologic dintr-o perspectivă filosofică fără substanţă, ceea ce nu l-a împiedicat pe Touraine, rămas atunci fără replică, să devină unul dintre numele cele mai importante ale sociologiei mondiale, cu certe deschideri spre antropologie. Faptul că a ştiut să-şi definească propria poziţie, diferită atât de funcţionalismul lui Talcott Parsons, cât şi de neo-marxismul lui Althusser, a demonstrat că nu a făcut din teză opera vieţii sale, ci o etapă, un semn al căii pe care vrea să o urmeze. Şi, în ultimă instanţă, au fost traducerile! Toate aceste rememorări puteau constitui simple comentarii în faţa unei ceşti de cafea la cafeteria librăriei, dar felul în care au fost traduse cele două titluri, al cărţii pe care Art o publicase şi acesta, a pus capăt oscilaţiei mele.

Le monde des femmes, transpus, practic, în româneşte, Lumea femeilor, aduce cu el neutralitatea unui titlu ştiinţific, oricât ar fi el de ferm în afirmarea unui câmp de cercetare. Are şi claritate, dar şi ambiguitatea vastităţii subiectului. Traducătorul italian a preferat să aducă la suprafaţă acel angajament cald, acea solidaritate cu subiectul tratat, care există în cartea lui Touraine, dar pe care titlul nu le cuprinde în ediţia franceză, iar il Saggiatore a publicat traducerea sub titlul Il mondo č delle donne (2009). Titlul versiunii italiene, Lumea este a femeilor, mi se pare şi mie mai fericit, mai ales că reglează raportul dintre cercetarea de teren, interviurile luate femeilor şi dorinţa lui Touraine de a crea un nou model sociologic, lumea femeilor, el însuşi recunoaşte că ar fi vrut să numească volumul timpul femeilor. Varianta italiană captează toată acea intimitate, căldură a anchetei, răspunsurile intervievatelor, procesul, nu doar concluzia, aşa cum pare a o face varianta franceză. Acelaşi sens îl găsim şi în titlul variantei italiene a cărţii Le nouveau paradigme. La globalizzazione e la fine del sociale. Concluzia seacă a originalului este, în traducerea italiană, înlocuită cu o formulă explicativă, mai atrăgătoare, mai personalizată tematic. Oricum, ambele cărţi au în comun ideea de paradigmă nouă, fie că e legată de o lume a femeilor, fie că e legată de sfârşitul socialului. Mai au în comun şi schimbările radicale pe care globalizarea le-a adus cu sine. De fapt, cele două cărţi, la care se adaugă o a treia, Penser autrement (Paris, Fayard, 2007), formează un tot, aceasta din urmă realizând şi un fel de concluzie asupra marilor schimbări pe care mondializarea le-a produs. Tocmai aceste schimbări ne obligă să gândim altfel şi să le gândim altfel decât în cadrul paradigmei neo-liberale şi a determinismului economic cu care ne-a obişnuit secolul al XX-lea. A gândi altfel presupune o înţelegere deplină a ceea ce se întâmplă în jurul tău şi Touraine chiar asta încearcă să facă. Paradigma primei modernităţi care descria lumea în termeni politici, ordine, dezordine, putere, stat, republică şi popor a fost înlocuită după revoluţia industrială de una economică şi socială, care aducea în discuţie alte ocurenţe, clasa socială şi bogăţia, burghezie şi proletariat, inegalitate şi redistribuţie economică. Azi, disoluţia socialului pune reflectoarele pe individ, iar noua paradigmă ar trebui configurată în jurul individului (al subiectului) şi al drepturilor lui culturale, sugerează sociologul francez. De aceea, el propune trecerea de la un limbaj social despre viaţa colectivă la un limbaj cultural (p. 15). Aceasta are repercusiuni asupra structurii cărţii, care este împărţită în două: prima parte are cinci capitole şi este intitulată Când vorbim despre noi în termeni sociali şi o a doua parte, numărând doar trei capitole, intitulată Acum, când vorbim despre noi în termeni culturali, în care autorul se dovedeşte un anti-foucaultian în ceea ce priveşte utilizarea sensurilor noţiunii cheie de discurs social a lui Foucault, adică acel domino care înglobează cuvântul, sistemul normativ, clasificările, toată acea microfizică a puterii. El preferă să folosească noţiunea de paradigmă, pentru că „...intenţia lui este să pună în lumină existenţa unor constelaţii istorice ireductibile la forme de domino, fază în care protestele, conflictele, reformele ocupă acelaşi spaţiu (dacă nu mai mare) al constrângerilor, calculelor sau limitelor guvernabilităţii. O paradigmă nu este doar un instrument în mâinile ordinii dominante, ci construirea apărării, formularea de critici şi naşterea mişcărilor de eliberare. Toate aceste forme de rezistenţă se bazează pe principii non-sociale de legitimare. Fiecare paradigmă este o formă specifică ce trimite la o figură din cele ce definesc subiectul: aceasta constă în exprimarea în forme variate a libertăţii şi capacitatea fiinţelor umane de a se plăsmui şi de a se transforma singure sau colectiv”(p. 16) sau, aşa cum îl defineşte în finalul cărţii: „Voinţa individului de a fi actorul propriei sale existenţe este ceea ce eu numesc subiect” (p. 274).

Când vorbim despre noi în termeni sociali trebuie să dezvoltăm obligatoriu o succesiune de teme pe care Touraine le identifică şi le dezbate în primele cinci capitole ale cărţii. El consideră că atacarea Statelor Unite chiar pe teritoriul lor pe 9 septembrie 2001 reprezintă un moment de ruptură care aduce cu sine un corolar transformaţionist: frica, o regresie a lumii, o violenţă proteiformă care obturează sensul social al devenirii lumii. Aşa se face că momentul de ruptură este echivalent cu începerea dezagregării sociale şi desocializării sau cu sfârşitul socialului sub impulsul globalizării. Globalizarea nu reuşeşte altceva decât realizarea unui capitalism extrem, ruperea economiei de toate instituţiile sociale şi politice, care nu mai sunt în stare să o mai controleze, capitalism extrem căruia i se opune un altermondialism prost definit şi incapabil să-şi contureze o arie de referenţialitate socială. Globalizarea, cu tot ce aduce ea lumii, se dovedeşte că gestionează foarte prost trecerea de la societate la război. Globalizarea mai găseşte o Europă cu pretenţii de stat, dar fără naţiune, un stat impotent fără conştiinţa europenităţii sale, un sistem ce se separă de actorii săi, un sistem care trăieşte o mare criză de reprezentare, din care nu poate ieşi decât printr-o întoarcere la sine, la individualismul eliberator. Această trezire a subiectului trebuie discutată, dincolo de definirea sa ca identitate, din perspectiva drepturilor culturale. Acestea redefinesc noţiunile de minoritate, multiculturalism şi comunitarism, redistribuţie şi recunoaştere, ca premise ale intrării într-o lume post-socială. Finalul cărţii reia ideile din Le monde des femmes, într-o formulă mai condensată, insistând asupra discutării coordonatelor sociale cele mai grave care caracterizează lumea contemporană, egalitate şi diferenţă, sexualitate şi gen, definind subiectul-femeie, rolul bărbaţilor şi trecerea spre postfeminism, care anunţă o societate a femeilor: „Suntem deja intraţi într-o societate a femeilor. Iată de ce cercetările despre femei reprezintă cea mai eficientă cheie de acces la un nou model de sociologie generală” (p. 271).

Concluziile cărţii, un re-epilog, oferă, în cincisprezece puncte, esenţa paradigmei sale.

Orice instrument teoretic de înţelegere a lumii este util, chiar dacă viziunile propuse nu pot fi pe placul tuturor. Cert este că această criză de reprezentare produsă de globalizare provoacă filosofi, sociologi, antropologi pentru a găsi o nouă paradigmă ce ar insufla umanităţii acel optimism psihic capabil să asigure lumii noi coordonate. Unii, precum Touraine, construiesc noile modele sociale speculând marginaliile sociale, alţii, ecologismul şi mediile populare. Oricum ar fi, un nou enciclopedism se arată la orizont ca salvare socială. Libertatea individului ca fiinţă culturală, conştient de drepturile sale culturale, recuperarea grupurilor defavorizate, ca o nouă luminare, este motorul pe care schimbarea se bazează. Ceea ce trebuie recuperat este polarizarea ca esenţă a modelului european, cea care asigură dinamismul social şi pe care paradigma precedentă a suprimat-o.