Antropologii mai numesc culturile tradiţionale şi culturi ecologice, pentru că polisemantismul calificativului îmbină esenţa societăţii care produce o astfel de cultură, consonanţa cu natura, cu starea ei, cultură ce trebuie protejată. Noi înşine am folosit termenul în faţa studenţilor noştri pentru a defini cultura noastră tradiţională din nevoia de a adăuga celor două dimensiuni anterior pomenite o a treia, ce ţine de reflexele de receptare a tot ce este legat de „folclor”, „folcloric” în cultura noastră majoră şi care aduc o reală infuzie de peiorativ în retorica oficială sau de secundar, în cel mai bun caz.

Nu m-am gândit niciodată că astfel de culturi pot fi atât de eroic înnobilate încât să salveze planeta, că melcul poate învinge iepurele în cursa bunăstării şi că peiorativul de azi poate deveni admirativul de mâine.

Nu m-am gândit până când nu am citit cartea lui Paul Aričs, Écologie et culture populaires. Les modes de vie populaires au secours de la plančte. O viziune eco-socialistă, debarasată de accente idilice, debarasată de marxisme rudimentare, reinterpretând teoriile imitaţiei sociale, Tarde, Veblen, Bourdieu, cartea este un „strigăt de speranţă”, după cum e prezentată pe coperta a patra, şi, în acelaşi timp, o acomodare a teoriei descreşterii economice cu un model social existent, cel al modului de viaţă popular: „Mediile populare pot salva planeta, căci ele cunosc atât modurile de viaţă pre-capitaliste, cât şi post-capitaliste, cu alte cuvinte, posedă potenţialităţi pe care le pot dezvolta. Mediile populare demonstrează o mai mare capacitate de rezilienţă (în faţa catastrofelor anunţate), din cauza obişnuinţei lor, nu atât cu privaţiunea, cât, mai ales, cu o cultură a puţinului. Ele posedă, în acelaşi timp (fără a fi deloc contradictoriu), o mai mare capacitate de adaptare la schimbări bulversante, ţinând cont de raporturile lor distanţate de istorie, identităţi, interese”(p. 232).

Nu ne rămâne decât să dăm o traducere politică acestor moduri de viaţă, să repolitizăm vechi teme antropologice, precum concepţiile despre viaţă, boală, bătrâneţe, moarte, spaţiu, timp, muncă, din perspectiva acestor moduri de viaţă reinterpretate, trezite din somn, după cum spune autorul în finalul cărţii sale.

Cartea este şi o redimensionare a stângii după eşecul sindicalismelor şi a pierderii fiefurilor electorale, cartierele muncitoreşti, uneori dramatic, în favoarea mişcărilor juvenil-etnico-religioase, fundamentaliste şi, mai nou, producătoare de terorism, o ofertă ideologică la fel de angajantă ca discursurile sindicaliste ale anilor 1980, dar mai subtil teoretică şi mai consistent pragmatică. Mediilor populare înşelate de capitalismul productivist, de consumismul cvasi-criminal, de partidele de stânga fără consistenţă ideologică, aproape falimentare, cu elite corupte, incapabile să găsească soluţii pentru crizele contemporane, peiorizate de clasele dominante li se oferă o nouă tentaţie mesianică a salvării umanităţii.

Noua mişcare se numeşte décroissance şi a fost inventată de un român, Nicholas Georgescu-Roegen (evident, uitat de recunoscătoarea cultură română, chiar dacă Academia Română i-a deschis porţile post-mortem!), cel puţin, în dimensiunea ei economică, pentru că descreşterea nu este, aşa cum o arată prefixul, opusul creşterii, ci o altă viziune despre lume, o reconsiderare a axelor economice ale socialului.

Lumea a ajuns într-un astfel de moment încât urmările ecologice ale activităţii umane fac imposibilă creşterea durabilă şi chiar pun în pericol viitorul omenirii. Statisticile preferate ale susţinătorilor descreşterii spun că pentru ca toată omenirea să trăiască la nivelul de viaţă al Occidentului ar fi necesare resursele a opt planete de talia Terrei.

Soluţia este o descreştere controlată şi durabilă. Primul pas ar fi ca cincimea bogată a lumii să reducă producţia şi consumul, să regândească sursa îmbogăţirii ei, până când nu e prea târziu, astfel încât celelalte patru cincimi ale populaţiei globului să aibă o şansă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât analizele de tot felul decretează alarmant că resursele energetice se pot epuiza în câteva decenii, că impactul asupra mediului este criminal, afectând biodiversitatea, impunând un efect de seră permanent, o poluare distrugătoare, că impactul asupra sănătăţii umane este dramatic, că exploatarea resurselor ţărilor mai puţin puternice de către marile puteri dezvoltă hegemonii distructive, că modelul capitalist post-modern, bazat pe hiperproductivism şi consumism debordant, produce crize devastatoare.

Oferta teoretică a adepţilor descreşterii economice ar fi renunţarea la principalul indicator al creşterii economice, PIB-ul, un indicator pur cantitativ, care nu prevede finitudinea planetei şi înlocuirea lui cu alţi indicatori, precum dezvoltarea umană, ca indicator al bunăstării populaţiei şi indicele de sănătate socială ca senzor al stării ecologice a planetei.

Acesta este contextul teoretic în care Paul Aričs (nu are nicio legătură cu celebrul istoric şi antropolog francez!) dezvoltă această carte, pe care criticii au numit-o un coup de gueule contra ideii că mediile populare nu sunt bune de nimic. Lui îi mai trebuie adăugat şi contextul particular al stângii franceze de la începutul acestui mileniu şi, în special, din timpul guvernării Sarkozy, bulversările, redefinirile, reconfigurările ei.

Politolog şi sociolog de stânga, universitar lyonez, militant notoriu contra mondializării, Aries se află în mijlocul acestor reconfigurări, atât de implicat încât „socialismul său gurmand”, care are la bază ideea de descreştere economică (Le socialisme gourmand. Le bien-vivre: un nouveau projet politique, La Découverte, 2012) a fost preluat atât de mişcarea Podemos, cât şi de Parti de gauche şi de Mouvement Utopia în încercarea lor de a gândi o formă ideologico-organizatorică de a depăşi sistemul capitalist, de a gândi o nouă formulă de societate pe bazele viziunii altermondialiste şi ecologice.

Toate lucrările sale, înfiorător de critice, au o mare doză de angajare. Unele, ca aceasta, propun şi viziuni ample, soluţii sistemice. Utopie sau nu, mi se pare o bună radiografie a ceea ce înseamnă acum cultura populară.

Lucrarea este concepută ca având două articulaţii, prima prospectivă şi evaluativă, Ŕ la recherche des milieux populaires (pp. 9-121) şi a doua resistematizantă şi clasificatorie, Les visions populaires du monde (pp. 121-231)

Prima parte este o analiză amplă a raporturilor mediilor populare contemporane cu lumea din perspectiva comportamentelor verzi şi care ar cuprinde demitizarea unor idei precum mediile populare non-ecologice, mediile populare, invizibile social, deculpabilizarea mediilor populare şi culpabilizarea mediilor avute, schimbarea de perspectivă asupra mediilor populare, implicarea ecologică a mediilor populare.

Această primă secţiune se termină cu un capitol sinteză intitulat Qu’est-ce que la culture populaire? (pp. 104-121), în care autorul conchide asupra necesităţii de a vorbi la plural despre cultura populară, căci culturile nu sunt nici statice, nici omogene: „les cultures populaires sont multiples car les milieux populaires sont nécessairement multiples, faute d’ętre soumis au seul principe économique.” (p. 105), rejectează confuzia cu cultura de masă (Cristopher Lasch), reconsideră relaţia cu culturile dominante din perspectiva creolizării lor şi subliniază că o cultură, deci şi cea populară, se defineşte în raport de viziunea despre lume pe care o poartă şi despre cum contribuie la construirea identităţii (autorul preferă termenul identification!).

De aceea, a doua secvenţă compoziţională a cărţii dezvoltă, capitol după capitol, principalele componente ale viziunii populare despre lume, munca, timpul, timpul liber, spaţiul, concepţia despre natură, cultura politică populară, concepţia populară despre bucurie, concepţia populară despre ştiinţă, despre consum, despre viaţă şi moarte. Concluzia autorului converge spre deculpabilizarea mediilor populare care sunt văzute ca o şansă de a salva planeta prin impunerea modului lor de viaţă.

Dacă Alain Touraine găsea în lumea femeilor un nou model social, o nouă paradigmă, regândirea lumii din perspectiva descreşterii economice cuplează modul de viaţă al mediilor populare la un sistem teoretic preocupat de salvarea omenirii. Importanţa acestor demersuri pentru antropologie este imensă. Rămâne de văzut dacă va avea şi urmări.