Notorietatea unui savant devine în epoca de democraţie mediatică pe care o trăim la fel de comună ca o bancnotă de zece lei. Iluzie a averii, iluzie a siguranţei pe care o sumă convenabilă ţi-ar da-o, iluzie a identităţii, legitimare, iluzii, căci, în realitate, suma nu este convenabilă, cu atât mai puţin o avere, iar siguranţa pe care ţi-ar conferi-o se risipeşte la prima coliziune cu preţul unui produs mai serios pe care ţi l-ai dori.

Aşa se întâmplă şi cu numele mari ale unei culturi şi felul în care ele sunt receptate de consumatorii societăţii contemporane. Te simţi mândru că sunt din oraşul tău, numele lor, invocate în varii contexte, te legitimează. Şi, totuşi, de cele mai multe ori, volatilitatea lor este chiar mai mare decât a valorii bancnotei. Vehiculate în această clacă globală a satului global, coagulată de social media, numele devin etichete, metafore, se estompează şi eşuează într-o postare cu like-uri de circumstanţă sau cu comentarii superficiale.

Asta dacă marii savanţi nu se decid să devină cronicarii epocii lor, impunându-şi părerile cu tenacitate, dar nu în cărţi de autor, ci în rubrici ale unor ziare importante, prin intermediul cărora pot corija erori, pot forma opinii publice, pot impune comportamente, pot dirija curentele de opinii, pot avertiza asupra derapajelor politicienilor, guvernelor, gânditorilor, pot reflecta asupra lumii şi pe care mediile populare le pot digera mai uşor, mai rapid, mai eficient. Historia magistra vitae est.

Un astfel de exemplu este Umberto Eco. De altfel, titlul articolului preia doua sintagme ce îi aparţin, extrase dintr-o tabletă, intitulată Boicotiamo i latinisti israeliani?, pe care o publica în 2010 în rubrica lui din Espresso, La Bustina di Minerva, pe care a alimentat-o, iniţial săptămânal, apoi bilunar, din 1985 până la sfârşitul vieţii lui. Aceste tablete au constituit apoi, după selecţii tematice făcute de autor, substanţa unor cărţi.

Unele, publicate până în 1992, au fost introduse în Il secondo diario minimo, altele, publicate până în 2000, în La Bustina di Minerva, cele publicate până în 2006, o parte, în A passo di gambero, iar cele publicate până în 2015 au devenit subiectul unui volum impresionant despre societatea actuală, publicat iniţial în 2016, la Nave di Teseo, editura milaneză, care, de altfel, a mai îngrijit sau reeditat o serie din volumele sale, ca un an mai târziu, în februarie 2017, aceeaşi editură să reediteze, de data aceasta într-o colecţie populară, i Delfini Best seller, volumul pe care Eco l-a gândit ca fiind elocvent pentru societatea lichidă, Pape Satan Aleppe. Cronache di una societŕ liquida.

Nici că se putea mai nimerit titlu pentru a surprinde epoca pe care o trăim! Ambiguitatea lui prestigioasă (versul este din Infernul lui Dante!), combinată cu eforturile seculare de a-i decripta sensurile, până la a conchide că nu înseamnă nimic precis, „...reflectă natura lichidă a acestor cinsprezece ani” (p.10). Apreciind teoria lui Bauman despre modernitatea lichidă, Eco insistă asupra accelerării procesului de precarizare a societăţii postmoderne, scuturată de crize profunde, economică, ideologică, ale clasei politice, ale valorilor comunitare, ce lasă locul pulsiunilor individualismului excesiv „...dove nessuno čpiů compagno di strada di ciascuno ma antagonista...” (p. 12), neîncrederii în justiţie, mişcărilor de indignare populară, care „ştiu ce nu vrem, dar nu ştiu ceea ce vrem”, deci, e complicat să imaginezi un substitut al postmodernităţii lichide. Ceea ce poţi, însă, este să fii conştient că trăieşti într-o astfel de societate care „...richiede, per essere capita e forse superata, nuovi strumenti” (p. 13).

De fapt, cartea este o instrumentalizare superioară a perceperii realităţii. De la perceperea reactivă a tabletelor din Espresso se trece la construirea unui eşafodaj cognitiv, conceptual, instrumental. În cei cincisprezece ani cuprinşi în paginile acestui volum, Eco a scris circa patru sute de Bustine, dar nu a recuperat decât acele tablete care l-au ajutat să configureze imaginea de societate lichidă în care trăim, deşi, spunea el în 2015, „l’intellighenzzia non hanno ancora compreso la portata del fenomeno” (p. 13).

Cu ajutorul acestor tablete, aranjate tematic, nu cronologic, construieşte paisprezece capitole: A passo di gambero. Essere visti, I vecchi e i giovani, On line, Sui telefonini, Sui complotti, Sui mass media, Varie forme di razzismo, Sull’odio e la morte, Fra religione e filosofia, La buona educazione, Sui libri e altro, La Quarta Roma şi Dalla stupiditŕ alla follia.

Ele abordează, după cum se poate deduce chiar din titlurile înşirate mai sus, toate aspectele problematice ale contemporaneităţii italiene, dar nu numai. Identifică, descrie, apreciază, comentează. Tabletele lui nu sunt doar tablouri sau liste de probleme, nu sunt nici doar comentarii, oricât de preţioase ar fi ele, ci un fel de upgradări culturale, săptămânale sau bilunare, ale cititorului, substanţializări ale acestui lector pe cale de lichidizare, tentat de existenţa stupidă în lumea media.

Exemplul notoriu este cel legat de catalogarea utilizatorilor web drept imbecili, devenită virală rapid şi citată cu râvnă de toţi apărătorii marilor şi solidelor valori ale culturii scrise (cunosc chiar universitari care vehiculează practic acest fals citat!). Doar că în lectio magistralis de la Torino, unde ar fi afirmat acest adevăr savuros, Eco nu are o astfel de referinţă, lecţia având chiar alt subiect. Tableta lui se numeşte Gli imbecilli e la stampa responsabile şi dezvăluie un întreg mecanism de „oralizare” practicat de media şi social media, care, prin lichidizarea sentinţelor, ambiguizează reperele axiologice şi schimbă comportamentele, abilităţile educative. Lectura nu mai este actul educativ esenţial, ci lectura filtrantă, pe care, însă, nici şcoala nu este capabilă să o practice. Recenziile site-urilor web de către instanţe media precum jurnalele de mare audienţă ar fi o soluţie care ar compune un nou comportament cultural, adaptat noii realităţi.

De fapt, Eco încearcă să strecoare şi soluţii de adaptare, nu doar aspecte ale contemporaneităţii lichide. Soluţiile lui sunt de un neo-umanism evident, atenuarea reacţiilor rasiste sau excesive şi solidaritatea savanţilor. Neoplatonismul, din ceea ce el numeşte o posibilă republică a cunoaşterii, ar presupune o temperare a entropiei culturii populare, care, înghiţind şi zonele tehnologizate şi virtuale, tinde să uniformizeze şi să generalizeze o anumită precaritate a receptării realităţii şi să ambiguizeze drepturile de care ar trebui să ne bucurăm cu toţii. Această opinie, reiterată pe parcursul anului 2010, în câteva tablete, este prilejuită de propunerea pe care o serie de intelectuali italieni (printre care şi Vattimo!) o fac pentru boicotarea guvernului israelian şi care conţine un îndemn la boicotarea universitarilor, artiştilor, savanţilor evrei. Reacţia lor este tipică pentru orice mişcare de indignare din post-modernitate; ce nu vrem să se întâmple este echivalat cu ce vrem să fie, dincolo de realitatea pe care negaţia noastră nu o schimbă.

În Boicotiamo i latinisti israeliani?, Eco sugerează ce ar trebui să vrem în astfel de cazuri. Ultimul paragraf al articolului conturează întreaga filosofie a gânditorului italian: „Nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, toţi preoţii pedofili şi toţi exegeţii lui Heidegger nazişti. Şi, drept urmare, oricare ar fi poziţia politică, oricare ar fi polemica dusă cu un guvern, nu trebuie să implici un întreg popor, o întreagă cultură. Şi aceasta e valabil în mod special pentru republica cunoaşterii, în care solidaritatea dintre savanţii, artiştii şi scriitorii din toată lumea a fost din totdeauna o modalitate de apărare, dincolo de orice frontieră, a drepturilor omului” (p. 225).

Evident că tableta lui Eco a suscitat reacţii, în primul rând, din partea lui Vattimo, care insistă asupra incorectitudinii guvernului israelit faţă de palestinienii din Gaza, chestiune pe care Eco nu a negat-o nicicând, ceea ce demonstrează că lumea este gândită la fel de dispersiv şi non-solidarizant, confundând principii cu atitudini, de altfel, excesive şi încăpăţânate.

În spatele principiilor bine apărate de nimeni, o societate continuă să se dizolve. Rămâne de văzut dacă postmodernitatea va fi, aşa cum crede Eco, un fel de preromantism, un moment spre un prezent încă fără nume.