Daniela Micu aparţine unei generaţii literare aflată în plină maturizare, dinamică până la exploziv, curioasă, impetuoasă, suportând natural tensiunile, biciuirile intelectuale ce se exercită asupra ei, a generaţiei!, din toate direcţiile, de la criza de reprezentare şi cacofoniile ideologice până la confuziile axiologice şi sărăcia resurselor. O maturizare greu încercată care, dacă nu e de prost gust să fac pe prezicătorul într-un astfel de text, va coagula caractere şi va şlefui valori.

Chinurile epistemice ale generaţiei, de situare faţă de tot ce înseamnă producţie spirituală, transpar şi în această lucrare, o carte care poate fi, în acelaşi timp, de literatură, de antropologie, de teorie literară sau critică, dar care, în realitate, transcende aceste etichetări şi glisează spre o încercare curajoasă de a înţelege spiritul timpului prezent dintr-o poziţie, aş spune chiar poziţionare, incomodă a observatorului.

Acest contorsionism intelectual combină nevoia de certitudine, şi aşa se explică prezenţa utilizării instrumentarului teoretic al antropologiei, subtilitatea, şi aşa se explică sinteza teoretică şi inventivitatea ce explică titlurile jurnalelor de călătorie alese de autor.

Cartea nu este una de antropologie, în pofida afirmaţiilor frecvente în acest sens ale autoarei, ci de reflecţie antropologică, pentru că Daniela Micu vede în călătorie o constantă antropologică a civilizaţiei umane, o paradigmă culturală universală. Şi nu numai ea, ar trebui să spunem!

Într-o altă ordine de idei, jurnalul de călătorie nu mai poate fi văzut ca reflectare a realităţii, precum în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când a constituit o sursă importantă a antropologiei, ci o reflecţie despre realitatea reflectată, având la bază ideea de călătorie ca una dintre paradigmele speciei.

Doar dacă ne gândim la deja clasicizatul opus al lui Michel Onfray, Théorie du voyage: poétique de la géographie (Paris, Librairie Générale Française, 2007), putem conchide asupra unei dicotomii a civilizaţiei umane, produsă de călătorie, reflectată cultural, care a impus modele de societate, modele de comportament cultural, mentaluri colective: sedentarul, agricultorul, urbanul versus călătorul, vânătorul, colonizatorul.

O călătorie mai este, aşa cum credeau anticii, şi un experiment asupra mea, ce pot descoperi despre mine confruntându-mă cu alţii, ce mai rămâne din propria-mi identitate când rup legătura cu contextul identitar şi plonjez în altul, cum modelez, cum sunt modelat pe şi de Celălalt?

Acestea sunt şi motivele prezenţei, ca texte demonstrative ce alcătuiesc partea a doua a cărţii, dincolo de sărăcia evidentă a unei astfel de literaturi la noi!, a unor jurnale de călătorie scrise de autori ce provin, cu mici excepţii, precum Andrei Bodiu, care aparţine lui Dumnezeu deja, sau Andrei Codrescu, din generaţia autoarei sau, oricum, unei literaturi chiar extrem contemporane.

Este chiar important de precizat, în acest context, că dintre aceştia doar Marin Marian Bălaşa este antropolog, cu alte cuvinte, că doar el ar putea fi invocat ca producător al unui text de reflectare, cu un mai mare grad de obiectivitate dat de utilizarea unui instrumentar propriu antropologiei şi nu de reflecţie. Dar nici măcar în cazul lui această realitate nu se poate verifica în întregime.

Autoarea caută cu înfrigurare, mai curând, cum ar putea să se definească generaţia ei, dintr-o perspectivă postmodernă, raportându-se la lume, căci textele alese reflectă practic toate marile culturi, chineză (Bodiu), indiană (Bălaşa), caraibiană (Codrescu), sud-americană (Irimia), africană (Gogeanu) şi au în comun acest spirit al prezentului pe care l-am putea numi postmodernitate: „Prin intermediul corpusului de texte am urmărit analiza scenariilor şi obiceiurilor specifice destinaţiilor, întrucâtva exotice, intrate în circuitul turismului, articulat, în fond, antropologic. Mai exact, ne-am focalizat pe etosurile unor arealuri resemantizate cultural în postmodernitate.”

Ţelul lucrării sale este următorul, după cum declară chiar autoarea în argument: „În scopul îndeplinirii obiectivului nostru, acela de a demonstra că jurnalul de călătorie poate fi tratat ca un mijloc de reflecţie şi teren complementar în cercetarea antropologică, am limitat foarte mult aria noastră de cercetare, în principal, ţinând cont de două aspecte: cel al eficacităţii cercetării şi cel al obiectivităţii acesteia” şi, conform acestuia, lucrarea este structurată bipolar, cu o primă parte teoretică şi o a doua care conţine o antologie de studii de caz.

Prima parte, o aglomerare teoretică de concepte, ideologii, metode, urmăreşte să impună construcţia metodologică proprie, o îmbinare a unei antropologii senzoriale, una a riscului cu transdisciplinaritatea, prin care autoarea vizează să demonstreze caracterul postmodern al jurnalului de călătorie ca text literar/ antropologic şi să stabilească un instrumentar metodologic compatibil cu postmodernitatea referenţialului.

În acest sens, Daniela Micu construieşte această primă parte ca o succesiune logică, plecând de la definirea conceptelor, metodelor, de la evidenţierea succesiunii ideologiilor în antropologie, din perspectiva raportului dintre poetici şi politici, raport statuat de prima vârstă a antropologiei postmoderne americane (George Marcus şi James Clifford în manifestul Şcolii de la Santa Fe din 1986), succesiune care începe cu funcţionalismul lui Malinowski, continuă cu structuralismul lui Strauss, antropologia interpretativă a lui Geertz, pentru a ajunge la aceeaşi şcoală de la Santa Fe.

Nu este însă o simplă trecere în revistă a curentelor şi a reprezentanţilor acestora, ci, aşa cum a făcut-o şi Geertz în Works and Lives: The Anthropologist as Author (Stanford University Press, 1988), mai curând a felului cum a evoluat literaturizarea antropologiei în secolul al XX-lea.

Intenţia autoarei este exprimată clar în cea de-a patra secţiune a acestei prime părţi şi anume reconfigurarea ideii de spaţiu şi timp în antropologie sau recuperarea prin jurnalul de călătorie a obiectului pierdut. Intenţia cvasi-proustiană a Danielei Micu subliniază relativitatea reflectării realităţii de către poeticile postmoderne în antropologie şi face din jurnalul de călătorie un fel de madlenă care permite reconstituirea unei culturi ca realitate secundă, chiar terţiară.

De aceea, spunem noi că lucrarea este destul de departe de antropologie şi mai aproape de reflecţia antropologică asupra culturii!

Autoarea ar vrea mai curând să se situeze în siajul unei alte lucrări celebre în antropologia postmodernă, cea a lui James Clifford, Routes. Travel and Translation in the Late Twentieth Century (Harvard, Harvard University Press, 1997), semnificativă pentru felul în care autorul tratează ideea de călătorie şi, mai ales, care sunt urmările raportului cu o realitate din care face şi el parte şi pe care încearcă să o înţeleagă şi să o modifice, o realitate mereu în schimbare.

Rolul jurnalului literar, deşi există şi acesta în cartea lui Clifford, îl joacă, mai curând, muzeul, produs concret al unei reflecţii despre realitate, ce se doreşte a fi reflectată şi care este un fel de naraţiune obiectuală.

Autohtonizarea unor astfel de modele o ajută pe Daniela Micu să găsească modul de a uni, fără derapaje majore, tendinţe, domenii, gândiri extrem de diferite şi, în acelaşi timp, de a impune o originalitate iconoclastă lucrării sale.

A doua parte a cărţii pune în valoare capacităţile şi talentul autoarei de cronicar literar, meserie pe care o practică la revistele craiovene Mozaicul şi Ramuri, adevărate platforme de lansare a tinerelor talente şi promotoare constante ale apetenţei pentru hipermodernitate şi avangardă.

Aceasta realitate, ce poate fi interpretată şi ca o constantă spirituală, bază a unei emulaţii intelectuale, poate fi înţeleasă drept una dintre cauzele genezei acestui studiu. O alta poate fi o schimbare de paradigmă a ceea ce înseamnă teren în antropologie, sub presiunea globalizării: „Argumentarea poziţiei noastre se bazează pe modificarea terenului antropologic românesc şi nu numai. Una dintre cauzele metamorfozării terenului antropologic este călătoria raportată la tendinţele de globalizare.” Autoarea se confruntă cu o realitate delicată.

Deşi antropologia românească nu a făcut expediţii de cercetare în spaţii şi culturi alogene, ci a fost mai curând o home anthropology, astfel încât să dezvolte un model ştiinţific asemănător celui francez sau englez, cu alte cuvinte nu am putea vorbi despre o tradiţie, realitatea contemporană ne impune şi ne facilitează o receptare a lumii globale, o receptare în care modelul impresionist-exclamativ al lui Dinicu Golescu nu mai este operant, deşi de multe ori contactul cu o anumită civilizaţie se face tot pentru prima dată.

Ce rămâne este aceeaşi constantă culturală a călătoriei şi a formulei sale literaturizate şi monumentalizate, jurnalul ca formă de reflectare subiectivă a unei realităţi sau cum spune autoarea, preluând o afirmaţie a Oanei Gogeanu: „o pledoarie pentru caracterul literar al jurnalului de călătorie şi termenul «autotaxidigrafie», pe care îl propune pentru scrierile de călătorie autoreflexive, care nu se încadrează în forma clasică a jurnalului de călătorie, dar nici nu sunt o pură plăsmuire a imaginaţiei autorului”.

Această parte cuprinde, deci, şapte „autotaxidigrafii”: Ay, Cuba a lui Andrei Codrescu, Pierdut în India de Cătălin Vrabie, India Darshan. 18000 de km în călătorii interioare a Iuliei Nălăţan, Zorile din crepuscul de Marin Marian Bălaşa, Ultimul tango la Buenos Aires a Justinei Irimia, China, jurnal în doi timpi a lui Andrei Bodiu şi cartea soţilor Ghiţă, Darurile zeiţei Amaterasu.

Notorietatea autorilor, după cum se vede, este diferită, singurele criterii operante sunt reflectarea unei societăţi exotice şi contemporaneitatea extremă (2011-2014), postmodernitatea contextului şi concepţia postmodernă a autorilor.

Partea a doua poate fi interpretată şi ca o succesiune de studii de caz sau o aplicare a teoriei conform căreia jurnalul de călătorie actual este o hibridizare a unor modele de producere a textului (autodiegeza, homodiegeza, heterodiegeza, scrierea etnografică/ antropologică văzută ca formă de pseudohomodiegeză). Se remarcă printr-o acuitate analitică, demonstrând că Daniela Micu se descurcă mult mai convenabil pe spaţii mici, cu evidente repere concrete decât în oceanul tălăzuit al conceptelor antropologice.

Strategia este cât se poate de simplă, şi anume, identificarea tuturor semnelor textuale care pot proba construcţia teoretică. Această a doua parte este, de altfel, şi secvenţa cea mai originală a lucrării.

Scrisă cu talent, cursiv, uneori palpitant, denotând o inteligenţă speculativă, cartea este semnificativă atât pentru contribuţia pe care o aduce la studierea jurnalului de călătorie, cât şi pentru tensiunea intelectuală ce marchează o generaţie şi poate fi citită ca o realizare documentară şi documentată sau ca un experiment de coagulare a unei generaţii ştiinţifice în sensul teoretic al lui Kuhn.