*

Înainte de a comenta spectacolele de înaltă clasă prezentate la Craiova, se cuvine să menţionăm câteva nume onorante pentru orice manifestare teatrală europeană: Yun Keol Kim, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, însoţit de trei preşedinţi de onoare (unul dintre aceştia, John Elsom este un obişnuit al ediţiilor anterioare) şi de secretarul general al AICT, profesor emerit Stanley Wells, editor general al Ediţiei Oxford a operelor complete ale lui William Shakespeare, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova, Lis Helstrom Sveningson, coordinator al atelierului de teatrologie, George Banu, professor al Universităţii Sorbonne Nouvelle din Paris, britanicul Declan Donnelan faimos regizor şi actor, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, Ludmila Patlanjoglu, preşedinta secţiei române a IATC, David Esrig, coordonator al Atelierului de regie teatru în zilele festivalului, Robert Wilson, celebru director de scenă american, complexă personalitate a teatrului mondial, criticul Bryan Reynold, autor a două volume de teatru lansate la Craiova şi nu în ultimul rând Silviu Purcărete, cel care a dus faima teatrului românesc şi a Naţionalului craiovean pe meridianele lumii.

*

Prima ridicare de cortină care a marcat debutul acestei remarcabile ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare a aparţinut piesei „Troilus şi Cresida”, jucată de Tetrul „Cheek By Jowl“, în regia lui Declan Donellan, distins cu premii la Londra, New York, Paris şi Moscova, căruia un juriu condus de George Banu i-a acordat la Craiova „Premiul Internaţional Shakespeare”, distincţie instituită începând cu această ediţie a festivalului. Despre piesa shakespeariană în care istoria se împleteşte cu comedia şi tragedia s-a spus că „pare o parodie a Iliadei” pentru că prezintă războiul troian ca pe o inutilă sacrificare de vieţi omeneşti. Criticul Ion Zamfirescu subliniază, de asemenea, latura parodică îngroşată de „amabilităţi convenţionale, toate ridicole”.

Numerosul public aflat în sala „Amza Pellea” a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” a urmărit cu interes o „poveste“ scenică despre care cunoscuta publicaţie „Le Figaro” spune că „îţi ia respiraţia” pentru că actorii o spun „la cea mai înaltă cotă a simţirii lor artistice” şi a aplaudat repetat şi îndelung această inedită realizare de excepţională forţă creatoare pe care a declanşat-o textul shakespearian în transpunerea scenică a actorilor fascinant „dirijaţi” de iscusitul lor director de scenă. Din distribuţie au făcut parte: Antony Mark Barrow (Agamemnon), Lucy Brigs – Owen (Cresida), Marianne Oldham (Elena/Cassandra), Alex Valdmann (Troilus). Alături de colegii lor, aceşti actori au demonstrat – cităm din publicaţia londoneză „Time Out“ - „un mod de a face teatru puternic şi iconoclast“.

*

Cea de a doua seară a Festivalului Internaţional Shakespeare a aparţinut companiei Bouffes du Nord din Paris care a prezentat spectatorilor un incitant monolog dramatic inspirat din opera scriitorului rus Dostoievski, „ Marele Inchizitor”. Spectacolul conceput şi regizat de celebrul Peter Brook a reuşit să surprindă prin gravitatea şi îndrăzneala interogaţiilor care îl tulbură pe Marele Inchizitor pus în faţa unui eveniment incredibil, revenirea Mântuitorului pe Pământ pentru a reîntări credinţa oamenilor prin repetarea miracolelor Sale şi a demonstra astfel că Puterea Divină nu poate fi uzurpată de inchiziţie care se erijează a fi singura forţă care menţine, prin constrângere şi sângeroase acte punitive, adevărata credinţă. Marele Inchizitor îl încarcerează pe Iisus-Omul, dar înainte de a-l pedepsi vrea să îl convingă că a greşit lăsând mulţimea să apeleze la „ liberul arbitru”, că toleranţa şi iertarea nu trebuiau insuflate oamenilor, pentru că aceştia pot fi conduşi doar prin „miracol, mister (taină) şi autoritate.” Libertatea nu trebuie pusă în relaţie cu credinţa susţine inchizitorul, pentru că, iată, oamenii şi-au ales zei diferiţi la care să se închine iar inconştientul lor colectiv îi determină să declanşeze conflicte armate pentru a impune celorlalţi credinţa în propriul zeu considerat cel mai puternic şi mai adevărat.

Iisus îl ascultă şi tace, îl lasă pe inchizitor să găsească singur răspunsurile şi să se îndoiască de „certitudinile” sale prin care urmăreşte să-L convingă că Inchiziţia nu-l mai doreşte pe El pentru că „tulbură lucrarea Bisericii în numele Domnului.”

La argumentele şi reproşurile inchizitorului, Iisus răspunde ridicându-se şi sărutându-l pe necredinciosul reprezentant al Noului Babel, arătându-i întreaga milă şi iertarea Sa, ceea ce declanşează prăbuşirea întregului eşafodaj al argumentaţiei Marelui Inchizitor, el însuşi om, supus inevitabil greşelii prin limitarea şi absurdul existenţei sale.

Impresionant percutează ideile textului selectat de Peter Brook în conştiinţa spectatorilor, uluitor de simplu transmise de un mare actor ca. Ideile lovesc ca nişte săgeţi centrii nodali sclerozaţi ai gândirii comune pe care îi desfiinţează pentru a-i reconstrui în noi structuri antinomice. Regizorul nu apelează la jocurile de artificii ale metaforei, nici la efecte speciale de scenă, totul e de o simplitate clasică pentru ca astfel ideile să treacă fulgerător dincolo de rampă, să îşi continue arderea în conştiinţa noastră, a contemporanilor, fenomen care se şi întâmplă. Peter Brook ştie să pătrundă firesc în cele mai delicate unghere ale gândirii spectatorului de teatru operând tumori microscopice pe care inconştienţi le lăsăm să devină maligne.

Prin acest spectacol, ca şi prin „Femeia Mării”, montare scenică realizată de companiile teatrale din Milano, Sevilla şi Madrid, această a şasea ediţie ne propune un Festival Shakespeare deschis teatrului novator, de înaltă calitate, indiferent de autorii sau epocile abordate.

*

Teatrul Meno Fortas din Vilnius, Lituania, a prezentat publicului craiovean, specialiştilor şi invitaţilor români şi străini prezenţi în sala „Amza Pellea” spectacolul „Macbeth”, în regia lui Eimuntas Nekrošius care a adus în scenă celebra piesă shakespeariană, una din cele mai scurte tragedii în trei acte. Textul are un ritm rapid, nu există o intrigă secundară, se remarcă prin caracterul linear şi simplitatea prezentării datelor semnificative : conflictul dintre moral şi imoral, răsturnarea şi confuzia valorilor, influenţarea ordinii şi dezordinii cosmice prin forţele întunecate ale vrăjilor, încălcarea legilor naturale prin crimă, tragedia fricii şi a remuşcărilor, trufia de a forţa împlinirea propriului destin. Polisemantismul operelor Marelui Will la nivel de mesaj este magistral împlinit şi prin polisemantismul limbajului bogat în antiteze, echivocuri, glisări între ironie şi sugestie, între real şi ireal, între temporalitatea ca succesiune şi atemporalitate. Eimuntas Nekrošius realizează o reprezentaţie pe măsura acestor dominante ale piesei abordând un stil neomodernist şi clasic în acelaşi timp, o inteligentă armonizare a elementelor constitutive ale spectacolului, exprimarea cu sugestivă economie a mijloacelor scenice, a adevărului că omul prin natura sa este bun, dar este coruptibil prin setea de putere şi de glorie. Climaxul, ca figură de stil ce reprezintă gradarea ascendentă a acţiunii, este folosit cu măiestrie de inspiratul director de scenă, acesta utilizând excelent o bandă sonoră pertinentă, jocul între alb şi negru al luminilor, decorul multi funcţional, neutralitatea costumelor şi stranietatea legendei folclorice (vrăjitoarele care amintesc de Nornele din mitologia scandinavă sau de vestitele Parce din mitologia greacă, miracolul mişcării codrului din Birnam către castelul Dunsinane al regelui Macbeth, individualizarea generalilor Macbeth şi Banquo prin pomii tineri purtaţi în spate ca mărturii ale unor cunoscute merite şi victorii).Compania din Vilnius ne invită să descifrăm alături de protagonist aceste simboluri şi apelează la imaginaţia spectatorului când nu foloseşte culoarea roşie pentru a sugera terifiantele crime ci sugerează doar, aşa cum cere şi textul dramatic, existenţa sângelui pe mâinile şi în conştiinţa lui Macbeth şi a odioasei lady Macbeth, autoarea morală a faptelor abominabile pe care se întemeiază falsa lor mărire. Distribuţia transmite cu profesionalism şi incontestabil talent statornica opţiune morală a lui Shakespeare: „ În lumea noastră nedesăvârşită, unde coexistă binele şi răul, adevărul şi minciuna, cinstea şi trădarea, omul trebuie să fie de partea luminii, nu a întunericului…” (A.L.Rowse)

*

„Regele Lear”, capodoperă a tragediilor lui William Shakespeare, considerată de exegetul William Hazlitt „cea mai bună dintre piesele lui Shakespeare, pentru că atunci când a scris-o, a fost mai serios ca oricând”, a fost prezentată de Teatrul Malîi din Sankt Petersburg în regia lui Lev Dodin, într-o versiune surprinzător de modernă şi inedită, dacă ţinem cont de faptul că este prima piesă shakespeariană regizată de acest inteligent regizor. Unitatea piesei este dată de figura dominantă şi complexă a regelui care hotărăşte să renunţe la mărire pentru că „foile galbene ale anilor i-au acoperit drumul vieţii” , să divizeze regatul pentru a lăsa „pe alţi grumaji, mai tineri” treburile ţării. Lear renunţă la prerogativele regale, dar nu-şi poate închipui o lume în care nu va mai fi cinstit ca rege, mai ales de către fiicele sale Regan şi Goneril. El o dezavuează pe fiica sa preferată, Cordelia, pentru că aceasta nu îl linguşeşte precum surorile ei şi încearcă să explice logic că în calitate de viitoare soţie, o parte din afecţiunea ce i-o datorează tatălui va trece asupra soţului căruia îi va datora afecţiune şi supunere. Lear nu înţelege acest limbaj, el vrea supunere absolută, în numele dragostei şi respectului paternal pe care le consideră garanţii ale comportamentului viitor al fiicei sale. Regele porunceşte răspunsul pe care îl doreşte şi nu vrea ori nu ştie să asculte adevărul din cuvintele Cordeliei pe care o dezmoşteneşte şi o renegă zicând : „nu este fiica noastră.” Ruperea legăturilor de sânge este o altă greşeală a regelui care în câteve clipe trece de la atitudinea de înţelept bătrân la aceea de tiran furios care dă frâu furiei sale distructive pentru că regele crede în cuvintele care-i mângâie orgoliul şi nu în logica adevărului deranjant, incomod.

Spectacolul lui Lev Dodin regizat la Malîi Teatr pătrunde în esenţa mesajelor transmise de textul shakespearian: raportul între putere, mentalitate şi conştiinţă, orbirea celor puternici care se consideră stăpâni absoluţi ai supuşilor şi ai propriilor odrasle, nerecunoştinţa şi cinismul fiicelor şi ale ginerilor ce-şi nesocotesc tatăl şi binefăcătorul, greşeala de a considera adevărul „vorbă de nebun” şi minciuna - adevăr.

Dublarea intrigii principale şi împletirea ei cu o intrigă secundară - trădarea lui Gloucester de către fiul bastard şi dezavuarea fiului legitim - amplifică tragismul situaţiilor-limită prin care trece bătrânul rege părăsit în furtună. Şi Lear şi Gloucester sunt egocentrici, nu văd iniţial realitatea şi se leapădă de copiii care îi iubesc şi îi vor îngriji mai târziu. Asemenea lui Iov, ei trebuie să treacă mai întâi prin suferinţă înainte de a cunoaşte adevărul vieţii, eroii tragici încearcă să înţeleagă sensul vieţii omeneşti iar răspunsul, care vine prea târziu, este iubirea de oameni, de adevăr, de părinţi, de copii, de prietenii credincioşi. Acesta este mesajul pe care-l decriptăm în structura de adâncime a tragediei „Regele Lear”, mesaj pe care ni-l transmite răscolitor spectacolul teatrului din Sankt Petersburg, remarcabil prin unitatea elementelor scenice componente şi prin realizarea actoricească a trei roluri de primă mărime: Lear (Petr Semak), Bufonul (Alexei Devotcenco) şi contele de Kent (Serghei Kozârev). Subliniem interpretarea rolului Bufonul care ne-a relevant o personalitate fantastică, a unui magician care mânuieşte cu măiestrie verbul rostit şi cântecul, virtuozitatea de pianist cu aceea de actor şi cupletist. Un spectacol de acut impact asupra publicului, regizat de un maestru al scenei, laureat al Premiului „Laurence Olivier“, un moment memorabil al acestei a-VI-a ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare început la Craiova şi continuat la Bucureşti la începutul lui mai 2008.

(continuare în numărul viitor)