Subsemnatul, născut în anul în care, puţin mai târziu, iarna, Germania a început să piardă războiul în răsărit, declar pe propria răspundere că toată copilăria mea a fost marcată de acest război. Făceam singur, jucându-mă, fireşte, conform propagandei în vigoare, pe sovieticul care luptă cu nemţii – nu prea aveam atunci în vedere noţiuni ca nazişti, armată roşie – şi, fireşte, îi învinge. Prin nişte grădini vaste şi deschise, fără garduri între ele, din târgul bihorean unde mă aflam, patrulam de unul singur, eram surprins de nemţi, dar îi biruiam. Nici nu-mi era greu, din moment ce eram singur şi nemţii nu se manifestau decât în imaginaţia mea. Erau anii când nemţii adevăraţi, în câtă carne şi câte oase le mai rămăseseră după dezastrul provocat de Hitler, munceau din greu şi flămânzeau ca să-şi repună patria pe picioare. Cum au repus-o şi cât de bine stă patria aceea, învinsă, pe picioare, invers decât învingătoarea ei de la răsărit, e altă poveste şi nu intră în preocupările acestor rânduri.

Ani mai târziu, când eram deja adult, încă mai visam că eram surprinşi de inamic, nazişti ca şi data trecută, parcă văd acel vis, eram doar câţiva, într-un fel de şanţ prin care câteodată curgea un pârâu mâlos, la capătul Cartierului Gheorgheni din Cluj, unde locuiam atunci, şi ştiam că suntem ultima linie de apărare şi că trebuie măcar să le încetinim înaintarea. Poate că se amesteca acolo şi povestea dlui Victor Felea despre luptele elevilor Şcolii militare a rezerviştilor de la Radna sau Lipova, în ‘44, când trupele germane se retrăgeau din România, după 23 august. Era să scriu, ba chiar o şi făcusem, „după semnarea armistiţiului cu ruşii”, dar ăştia au mai tărăgănat actul până mult după această dată, ca să poată să ocupe ţara. Nu că altfel n-ar fi putut, s-a văzut asta mai târziu.

Ei, bine, cred că mulţi dintre cei care trăiseră imediata încetare a războiului au rămas preocupaţi de el. Obsesia din copilărie că o să fiu luat la armată şi o să trebuiască să merg la război s-a mai potolit, dar amintirea acelui teribil episod din istoria Europei nu mi s-a şters. Şi acum, când dau, pe vreo televiziune de informaţii reale, de povestea acelui război, rămân acolo, deşi cam ştiu ce-o să aflu. Tatăl meu, în schimb, îmi povestea – şi atât de plastic încât şi vedeam scena – despre lupta dintre un pluton de ruşi şi unul de austrieci, petrecută în celălalt război, poreclit Marele Război o vreme, până la următorul, şi mai mare decât el. Luptă care s-ar fi petrecut chiar în marginea satului său din Bucovina. Şi azi parcă-l văd pe singurul rus supravieţuitor, dar ciuruit de gloanţe şi suferind atât de groaznic încât, spunea tatăl meu, le făcea semne adversarilor să-l împuşte în cap. Nu ştiu cât fusese şi imaginea asta prelucrată de imaginaţia copilului care urma să devină tatăl meu. Şi, oricum, nu acesta e scopul acestor rânduri.

În Orlando, o biografie, cum s-ar traduce complet titlul romanului Virginiei Woolf, personajul, care păşeşte peste vreo trei sau patru secole, vede în propriul său palat diverse picturi istorice, printre care şi unele cu nişte soldaţi purtând steaguri franceze din lupta de la Poitiers. În memoria mea, într-un mod destul de tulbure, acest nume se leagă de Azincourt, o bătălie între francezi şi englezi. De fapt – aflu din Enciclopedie (nu din Wickipedie, Doamne fereşte!) – la Poitiers, în 732, Charles Martel zdrobeşte trupele arabe, oprind ofensiva musulmană în Occident. Cât despre Azincourt, aici au luat bătaie francezii de la englezii lui Henry V, dar asta mult mai târziu, în 1415, iar în romanul sus-citat e vorba doar de Poitiers. Pentru oamenii acelor vremi, probabil, era vie memoria bătăliei de la Poitiers, aşa cum era vie în mintea mea de copil cea de la Stalingrad. Memoria, atunci, păstra pesemne, mai prin povestiri, mai prin picturile de tipul celor din romanul sus-pomenit, mai multe secole amintirea câte unui mare eveniment. Ca să nu spun că şi marile evenimente de acest tip nu se îmbrânceau ca astăzi unele pe altele să se scoată din istorie şi din memoria supravieţuitorilor.

Pe urmă, lumea o fi ţinut minte şi o fi fost chiar obsedată şi de Azincourt, şi de te miri ce alte bătălii din Războiul de o sută de ani, apoi de cele următoare şi aşa mai departe. Fiecare asemenea eveniment îl va fi împins spre uitare pe cel precedent, căci memoria omului e limitată şi dispusă să facă, încă din timpul unei singure vieţi, asemenea substituiri. Pe care le-am putea numi, cu o mai largă înţelegere, chiar trădări. Marele Război l-o fi trădat în memoria europeană pe cel din 1871, Al Doilea pe cel Dintâi, iar acum locul tuturor acestor măceluri este luat de măcelurile organizate în diverse locuri şi ţări de terorişti. Unele state, dar nu al nostru, ci mai din vest, comemorau anul trecut Marele Război, chiar dacă între timp îl mai suferiseră şi pe următorul. Dar asta e un fel de memorie de stat, un fel de arhivă virtuală şi nu doar.

Caragiale îşi intitulează o schiţă (sau moment?), Tardivitate. Nu vi-l reamintesc, lăsându-vă plăcerea de a-l savura în singurătatea binefăcătoare a lecturii. De ce – mi-am spus şi eu, gândindu-mă la aceste substituiri – nu mi-aş intitula micile mele rânduleţe, vorba lui T. Muşatescu, Relativitate? Relativitatea memoriei, relativitatea istoriei. Şi-a convingerilor noastre, în fond.