Încet-încet, Marea Revoluţie Franceză, cu care atâta ne mândream chiar şi noi, devine – în perspectiva timpului – ceea ce a şi fost: o primă Mare Revoluţie din Octombrie (care, după cum se ştie, s-a ţinut în noiembrie). Nu era un secret, decât pentru cei care nu voiau să-l ştie, că părintele revoluţiei din Rusia, Lenin vreau să spun, s-a referit chiar în scris şi de mai multe ori la predecesoarea sa din Franţa secolului al XVIII-lea.

Noi, pe-aici, prin România, mai idealizam Revoluţia Franceză, ignorând faptul că, precum urmaşa sa, ori invers, aceasta precum ea, a distrus bisericile, a profanat catedrala de la Saint-Denis, care adăpostea necropola regilor Franţei şi altele, numai pentru că erau ctitorii (cum s-ar spune pe la noi) regale, ducale ori mai ştiu eu cum, dar nu create de popor. Şi dacă alte urmări nu au fost egale cu acelea, mult mai dezastruoase, ale MRSO, asta a fost numai datorită faptului că urmaşii ei, ai Revoluţiei Franceze vreau să spun, au mai ameliorat lucrurile, ba chiar acolo a avut loc o restaurare a monarhiei, întâi cu Napoleon, pe urmă, chiar cu Bourbonii. Din combinaţia aceasta a rezultat democraţia care a dat republicile franceze, prima, a doua, a treia, a patra. A cincea pare însă, abia acum, deosebită de celelalte. Pentru că democraţia începe să fie rafistolată în aşa fel încât să încapă şi alte valori decât cele strict europene în ea.

O sumă de citate, care circulă pe internet, deci nu e sigur că sunt autentice, ca orice vine de pe această sursă iluzorie de informare pentru cei creduli, pare să confirme, totuşi, acest lucru. Un ministru socialist de interne, francez fireşte, crede că evocarea rădăcinilor creştine ale Franţei de azi a scârbit lumea. De altfel, cum observa filozoful Alain Finkielkraut într-un dialog sclipitor cu Horia-Roman Patapievici, ţinut nu demult la Ateneu, Franţa este aceea care, într-o unitate (demnă de o cauză mai bună, adaug eu) între stânga şi dreapta, nemaiîntâlnită până atunci, a respins preambulul la Constituţia UE care prevedea menţionarea originilor creştine ale Europei.

Nu mă număr printre aceia care fac caz de religia lor sau de religie în general şi cred că statul secularizat este singurul posibil în era modernă şi, poate, şi postmodernă, dar nici să accept cu inima împăcată faptul că ne uităm originile şi sursele, trecutul, istoria, nu sunt în stare. În primul rând pentru că, totuşi, cu toate declaraţiile unor oficiali francezi sau europeni de vest, civilizaţia europeană a ajuns într-un stadiu din care ar fi bine să nu mai regreseze, luând-o de la început cu discriminarea femeii, cu pedeapsa cu moartea pentru te miri ce delicte minore sau chiar non-delicte, cu învăţământul religios deasupra tuturor, cu antisemitismul şi aşa mai departe. Şi cu acest nou totalitarism care se bagă în patul cetăţeanului (dar cetăţean să fie?), în bucătăria lui, pe stradă etc. Nu ştiu cine, real ori nu, afirmă că ar fi o mare realizare pentru Franţa să devină primul stat islamic din Europa. Dar de ce nu primul stat budist, că budiştii sunt mai toleranţi, sunt mai puţin antisemiţi şi rasişti decât islamiştii, cel puţin decât cei care se manifestă zgomotos? De ce nu primul stat confucianist, mai ales că mâine-poimâine China va fi puterea numărul unu în lume, aşa cum se spune uneori, de către alţi profeţi decât cei citaţi până acum?

Până nu demult, Europa, cel puţin cea de vest, părea o lume stabilă, cu o civilizaţie consolidată, pe care nu o poate bate vântul nici unei alte lumi, iar faptul că mase mari de oameni, scoşi din viaţa lor de războaie sângeroase şi de dictaturi criminale, năvălesc aici şi cer ajutor nu ar fi trebuit să o clintească, ci mai degrabă să le asigure acestora stabilitatea pe care şi-o caută.

Tot filozoful citat mai sus, şi în acelaşi dialog de la Ateneu, conchidea că Franţa, şi poate şi Europa, şi-a luat concediu de la ea însăşi, adică de la cultura sa, de la civilizaţia pe care a construit-o şi care a construit-o, la rândul său, de la rolul său civilizator în lume. Toate aceste afirmaţii ar fi catalogate drept retrograde, conservatoare, de către naturile revoluţionare, gata să transforme o ţară stabilă, un continent stabil, în ţară/ continent-giruetă. O lume care să se rotească după cum bat vântoasele din est şi numai din estul asiatic, Doamne fereşte să fie din estul apropiat, cel al Europei Centrale.

Sigur, am exagerat poate comparând Revoluţia Franceză cu MRSO, mai ales că masacrul indezirabililor s-a oprit acolo, în Vest, după un an sau doi, în timp ce gulagul a durat zeci şi zeci de ani, făcând milioane de victime. Ceva-ceva tot s-a păstrat din una în alta, chiar dacă a doua a exagerat totul la maximum, la proporţii monstruoase, în timp ce prima a fost oprită la timp. Şi ar fi păcat ca acum, după mai bine de două secole, s-o ia de la capăt, cu noile valori culturalo-religioase. Ciudat este numai că, proclamându-se cândva, şi în fiecare zi, stat laic, Franţa nu face asta şi în faţa celor care vor să-i impună o nouă religie, adică să o ia – vorba ceea – de la capăt. O să pară ciudat că vorbesc aici mai mult despre Franţa, dar ea face parte din farul dublu al UE, în care Germania pare a se fi dat şi ea pe brazdă, din cauza dnei Merkel şi a chemării sale cunoscute, pe care nu mai ştie cum să o dea la rafistolat.