Observ adesea în lumea de azi că oamenii, nu toţi, dar destul de mulţi ca să folosesc acest plural aproape absolut, se mândresc în faţa semenilor cu fapte care altădată ar fi fost considerate reprobabile şi pe care făcătorii lor de atunci le-ar fi ascuns sub cine ştie ce prefăcătorii şi minciuni, menite să le proiecteze în mintea celor din jur o imagine curată. Unii dintre noi se mai îngrozesc de acest tip ce comportament, fără să-şi pună problema de ce a apărut el şi cum a fost posibil.

Un moralist francez (nu risc să greşesc numele şi de aceea nu-l notez aici) spunea că ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii. Ceea ce presupunea afirmaţia anterioară e că vicioşii sau cei care încalcă morala comună sunt conştienţi că ceea ce fac este în afara moralei şi deseori chiar a legii şi de aceea se silesc să pară ca toată lumea, ca aceia care respectă regulile morale şi legile. Era într-un fel o jenă ascunsă pentru ticăloşiile pe care le făceau, chiar dacă ele urmau să se repete.

În România, supusă din decembrie 1989 unei schimbări radicale de situaţie, multă lume s-a trezit, după căderea regimului comunist, că îi rezistase eroic, ba chiar că luptase împotriva acestuia, în ciuda faptului că nu ridicase nici un deget contra lui. Laşitatea, se ştie, nu era bine privită în lumea care s-a prăbuşit la noi în august 1944, de data asta, ba chiar şi în regimul comunist se făcea caz de curaj, cu toate că înţelesul acestei noţiuni lunecase binişor pe-alături. Ce de interviuri de asemenea eroi am mai citit, cu scârbă, după 22 decembrie 1989! Câte declaraţii de rezistenţă şi credinţă în democraţie am auzit/ văzut şi pe la televiziunea naţională (liberă?) din primele zile ale noului regim! Ce de aderenţi la democraţie cu gândul să profite repede-repede şi de noua situaţie, cum profitaseră şi de cea veche!

Întorcându-ne însă la ticăloşiile curente, indiferente la schimbările de regim, revenind de pildă la lucrăturile pe la spate care se practică în atâtea locuri unde funcţionează, de bine-de rău, celule sociale, multe dintre acestea se dau azi pe faţă cu mândrie. Aceasta e noutatea care ar trebui să ne frapeze, aceasta e una dintre cuceririle democratice din patria noastră unde cândva multe silve erau, pentru că nu mai e vorba de eroism aici, nici măcar de unul mimat, ci dimpotrivă. De altfel, laşitatea şi ticăloşia atacului zece contra unu se practică şi pe scară largă, internaţională, uitaţi-vă numai la acţiunile aşa numitului stat islamic, la felul cum îşi execută ostaticii care nu au altă vină decât că vin din altă lume. (Faptul că unii se aruncă în aer de unii singuri să nu vă înşele, să nu vă pară curaj, căci nu este decât credinţă împinsă până la demenţă în ceva ce li s-a insuflat de către alţii, şi anume că urmează fericirea, aşadar e rezultatul unui fel straniu de târg cu eternitatea).

Statul comunist a încercat să-şi educe supuşii (căci n-o să-mi spuneţi că eram cetăţeni!) pentru a respecta o morală proletară, alta decât aceea „burgheză”. În numele căreia era bine şi lăudabil să-ţi torni vecinul că ascultă Europa Liberă, că face bancuri pe seama conducătorului, că doseşte în cămară cinci chile de zahăr şi tot atâtea de făină, cinci litri de ulei etc. În copilăria mea dintâi (căci nu cred că mi-a trecut de tot nici acum), eram intoxicaţi cu unul Pavlik Morozov (moroz înseamnă în ruseşte ger, aud că ăştia şi azi îi mai scriu tot lui Deadea Moroz, fostul nostru Moş Gerilă). Pavlik acesta îşi turnase bunicul sau tatăl, nu mai ţin minte exact, dar pe-acolo, prin primul cerc al familiei, că ascundea (îngropa în pământ, parcă) recolta de grâu, ca să nu-şi dea cotele (mai ştie cineva ce erau alea?) statului sovietic. Am avut în mână cartea asta odioasă, dar se pare că n-am cedat de tot acestei educaţii. Dar pseudo-educaţia asta chiar a dat roade, pentru că turnătoria devenise un sport profitabil pentru mulţi indivizi. A dat roade pentru că a reuşit să promoveze minciuna la rang de mentalitate naţională (iar azi aceasta domneşte asupra noastră mai abitir ca vreun rege altădată). Şi obţinuse dezrădăcinarea omului din orice morală, desprinderea lui de principiile care menţin lumea pe – cum se zice – linia de plutire, ceea ce constituia chiar primul pas spre noua morală imorală. De aici poate şi situaţia de azi, când prea multă lume e amorală, de aici şi dezinvoltura cu care unii sau alţii se laudă cu fapte reprobabile în orice lume cât de cât civilizată.

În lumea cât de cât morală întâlneai indivizi recunoscuţi ca amorali. Indivizi, persoane. În cea de azi, poate că şi dincolo de fosta cortină de fier, dar nu mă hazardez până acolo, nemaiexistând vreun reper moral, orice faptă, cât de ticăloasă ar fi ea din punctul de vedere comun, poate fi avuată fără dificultate, fără teama de a fi privit drept ceea ce respectivul este, un ticălos. Lucrături dintre cele mai infame, murdării incredibile sunt mărturisite cu seninătate pentru simplul motiv că reperele s-au dus. S-au dus, s-au dizolvat în mlaştina unei lumi mizerabile, aşa cum s-au dizolvat şi modelele de altădată. Dacă încerci să-ţi menţii capul după busola de-atunci, e greu să rezişti injuriilor şi zoaielor aruncate asupra ta, aşa cum era greu să rezişti atunci securiştilor care te îmbiau sau ameninţau ca să devii unul de-ai lor. Nu cumva lumea asta o continuă, chiar dacă nu recunoaşte, pe cea dinainte? Mă întreb dacă ea n-o fi şi rezultatul apariţiei internetului, această zonă liberă de orice principiu moral, de orice ruşine, de orice obraz (sau de ceea ce altădată s-ar fi numit obraz). Acolo chiar se varsă toate mizeriile de către oameni de cele mai diverse profesii, unele sub semnătură, vrând să le facă loc autorilor lor undeva unde li se pare acestora că ar avea dreptul să acceadă, altele, mult mai multe, sub protecţia anonimatului. Vorba lui Farfuridi, semneaz-o, o dăm anonimă. Cele mai mizerabile înjurături, care altădată nu s-ar fi auzit decât în zonele cele mai de jos ale societăţii, prin cârciumi de mahala, apar azi pe bloguri şi forumuri, iar autorii lor nici nu-şi mai dau seama că aşa ceva, într-o lume civilizată, i-ar declasa, i-ar face nefrecventabili. Însă la noi sunt frecventabili şi cei condamnaţi pentru furt, darmite ăştia!

Pentru a ne imagina unde se va ajunge, să ne gândim o clipă la nişte navigatori fără aparate de bord, fără nici o cât de mică (ca să zic aşa) busolă. Păi dacă nordul nu mai există, atunci putem s-o luăm încotro ne bate vreun vânt, orice vânt, că nu ne vom ciocni nici de vreun aisberg, ca Titanicul, nici de alţi navigatori, care, şi ei, tot fără busolă se zbenguiesc. Din păcate, articolul excelent intitulat al lui Mircea Eliade, Piloţii orbi, e din zona incorectă. Dar, dincolo de asta, titlul ar semnifica multe azi, când aceşti orbi, care se încăpăţânează să piloteze, s-au înmulţit peste măsură.