Îi spuneam odată, demult, unui prieten poet care exalta puritatea, că aceasta înseamnă şi cruzime. Cum nu eram (şi nu sunt nici azi) un teoretician, am recurs la un exemplu, poate facil, dar concludent, dat fiind rezultatul discuţiei noastre. Uite, i-am spus, să luăm ca exemplu copiii, sau copilul, dacă preferi sinecdoca. Copilul e pur, el nu este corupt, încă, de societate, de principiile ei, drepte sau strâmbe, de viciile acestei lumi cu siguranţă strâmbe. Dar el, copilul, neatins încă de viciile sociale, printre care celebra minciună convenţională (v. Max Nordau) îi va spune unui şchiop că e şchiop, unui chior că e chior, unui urât că e urât, fără să se sfiască şi fără să se gândească la efectele spuselor sale, la faptul că vorbele lui ar putea trezi în celălalt suferinţa. Apanajul copilăriei ar fi tocmai această nepăsare faţă de celălalt şi faţă de ceea ce urmează după o acţiune sau o declaraţie a sa, care defineşte, la urma urmelor, puritatea. În fond, indiferenţa la orice altceva decât la propriile reacţii şi gânduri, indiferenţa faţă de semenii săi, poate chiar ignorarea faptului că ei sunt semeni. Ideea „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” nu a prins încă rădăcini în mintea sa, chiar dacă i-o fi trecut pe la ureche, ca glontele-metaforă. Asta înseamnă puritate, spuneam atunci, iar prietenul meu poet s-a lăsat convins de argumentul irefutabil.

Azi, dacă mă gândesc la cele spuse atunci, îmi dau seama că din tot ce s-a vorbit şi scris în anii nouăzeci despre infantilizarea societăţii de către regimul comunist lipsea un argument, cel al nepăsării faţă de celălalt, fragmentarea societăţii în insule de egoism, de egocentrism chiar, în detrimentul compătimirii şi al solidarităţii. Toţi sufeream de restricţiile severe şi nedrepte ale regimului trecut, dar asta nu ne făcea deloc mai înţelegători cu ceilalţi, care sufereau la fel. Numai puţini, cei care depăşiseră puritatea infantilă înainte de acest regim, mai aveau – şi nici aceia cu toţii – puterea să-i ajute pe alţii şi să-i considere mai nefericiţi chiar decât ei. Nu ştiu dacă e adevărată această poveste, pe care în anii aceia îndepărtaţi şi negri (dar nu aceia la care se referea Baranga, în celebra lui piesă proletcultistă, ci exact invers) mi-a spus-o un fost deţinut politic. Spunea acesta că, în puşcărie, profesorul de filozofie Ion Petrovici, fost ministru sub Antonescu şi personalitate de vârf a altor vremi, i-ar fi oferit bucata sa de pâine unui tânăr, aflat în aceeaşi celulă, desigur din cu totul alte motive, dar la urma urmei aceleaşi, iar acesta l-a privit întrebător, nu numai recunoscător, iar muntele de om care ar fi fost cândva filozoful, diminuat fizic deja, i-ar fi răspuns: mănâncă, tinere, eu am avut totul în lumea aceasta, dumneata nu ai această şansă. Mă rog, vorbele n-or fi fiind astea, poate nici cele spuse de fostul deţinut, poet şi el, nici ale mele, după atâtea decenii de când ele s-au pronunţat, dar înţelesul lor cam acesta era.

Când astăzi întâlnesc pe stradă vreun tânăr sau vreun bătrân care dă peste mine fără să-i pese, îmi spun că educaţia socialistă, iată, a reuşit. Omul acela are ceva din puritatea copilăriei, din nepăsarea ei faţă de celălalt, din ignorarea faptului că acesta, altul, există. O carte de Tzvetan Todorov, care mi-a venit din Franţa la vremea ei, încântându-mă atunci, se intitula Nous et les autres şi punea problema (cuvânt deopotrivă drag erei socialiste ca şi celei postsocialiste) tocmai a felului în care lumea franceză s-a referit, de-a lungul secolelor, la alte lumi. De altfel, subtitlul acestei cărţi defineşte tema ei: La refléxion française sur la diversité humaine. Despre etnocentrism, rasism (Gobineau), naţionalism, dar şi despre exotism (vezi Pierre Loti, vezi Victor Segalen). Din demonstraţia sa nu puteau lipsi nici celebrele Scrisori persane ale lui Montesquieu („Cum poate cineva să fie persan?”). Or, această carte îl privea pe celălalt (sinecdocă) prin caracterul poporului din care acela făcea parte.

Dar noi trebuie să coborâm mult mai jos, la firul ierbii, cum ar spune dl Şora despre cu totul altceva, iar aici, la firul ierbii, nu mai e vorba de nerecunoaşterea dreptului la existenţă a unor alte etnii sau (pretinse) rase, ci pur şi simplu a altor indivizi, fie ei şi din acelaşi popor, ţară, oraş. Am mai dat altădată exemplul care m-a edificat, cândva, foarte-foarte demult, pe Bulevardul din Curtea de Argeş, asupra comprehensiunii unui provincial faţă de oricine nu era din oraşul său. Pe o bancă s-a aşezat un tânăr, probabil străin de oraş (nu şi de ţară, că pe-atunci străinii nu aveau voie să umble lela prin republica noastră populară), iar la scurt timp după acest gest al său, nu ştiu de ce considerat sfidător, pentru că băncile erau pentru toată lumea (acum, ca să nu mai fie nicio problemă, s-au scos), un localnic, de-al nostru, s-a apropiat de el şi i-a spus cam aşa, „ce, mă, te dai mare că eşti bucureştean?!” şi a dat să-l lovească. Nu ştiu şi nici nu mai contează ce s-a întâmplat după aceea, pentru că nici cel aşezat nu era chiar o momâie.

O fi început veşnicia la sat, cf. Lucian Blaga, dar asta mai demult, dar tot acolo a început şi intoleranţa faţă de celălalt.

Şi dacă exista un dat anterior al acestui tip de provincialism intolerant înainte de victoria proletariatului, aceasta l-a utilizat şi îngroşat, în aşa fel încât să nu mai poată trece nici musca prin patria noastră democrat-populară şi mai târziu socialistă. Faptul că am fost înconjuraţi de un văl des de turnători şi securişti profesionişti ne-a făcut să nu mai acceptăm existenţa altora, de teamă că ar fi dintre aceia. O ciudată întoarcere impură la efectele purităţii infantile. Azi, când vă urlă în timpan un mitocan de tip nou, bătrân, dar mai ales tânăr, că ăştia mai au încă voce, nu vă miraţi, nu e decât rezultatul vechiului provincialism, accentuat de educaţia socialistă.

A te comporta ca şi cum ai fi singur într-un tren, într-un tramvai sau în orice alt loc public, nu e decât un semn de infantilism, încă unul dintre semnele pe care ni le lasă regimul despre care credem că s-a încheiat. Eterna suspiciune a fost una dintre metodele prin care s-a ajuns la asta, vezi şi celebrul îndemn la vigilenţă, pentru că duşmanul de clasă nu doarme. Acum clasa nu se mai desenează atât de precis, mai degrabă vârstele se deosebesc între ele, a apărut şi aici o luptă de clasă deloc mascată.

Dar eu mă refeream la proasta creştere insuflată de educaţia socialistă, în virtutea căreia trebuie să o iei înaintea oricui, să-l calci pe picior (înainte se spunea pe bătătură), proastă creştere care ajunge la efecte demne de starea de dinainte de orice educaţie, deci de bună creştere. Violenţa şi mitocănia sunt semne distinctive pentru aceste produse ale regimului trecut, apărute deseori după mult mai mult de nouă luni de la dispariţia acestuia. În Uniunea Sovietică, acestea se manifestau, în timpul regimului pe care ni-l exportaseră, mult mai violent decât la noi, dar acum – culmea! tocmai acum – ne-am cam aliniat.