Atacul barbar din biserica de la Saint-Étienne-du-Rouvray nu e o noutate. Primul episod pe care istoria ni-l păstrează a avut loc acum peste şase sute de ani, când turcii, musulmani, deh, şi ei, chiar dacă nu jihadişti, au intrat călare în Sfânta Sofia din Constantinopol. Noi ne pamăm azi de urmele unor fresce creştine rămase pe pereţii aceia profanaţi şi nu ne revoltăm. Doamne fereşte să ajungă într-o zi şi bisericuţa din Saint-Étienne-du-Rouvray vreun fel de muzeu, cu intrarea plătită atacatorilor. Că nu colegilor lor le plătim azi intrarea la Sfânta Sofia?

Cât despre venerabilul preot sacrificat de brutele islamist-jihadiste, acesta e încă un martir creştin, într-o serie din care face parte şi polonezul Popjelusko, precum şi episcopii români, greco-catolici sau ortodocşi, ucişi la Sighet, precum şi cine ştie câţi preoţi şi ierarhi ruşi ori din alte ţări creştine căzuţi în laba bolşevicilor, cu credinţa lor cu tot. Cu toţii ar trebui adăugaţi la listele şi aşa destul de lungi de martiri din primii ani ai creştinătăţii. Căci primii ani se repetă. O să vină, fireşte, aveţi răbdare, şi noul ev mediu, conform, poate, aceleiaşi succesiuni de perioade istorice.

Şi, în fond, cine ce câştigă din aceste atacuri? Atacatorii îşi pierd viaţa, dar îşi imaginează, cu puţina imaginaţie şi multa manipulare băgată în capetele lor seci de către escrocii Statului Islamic, îşi imaginează spun că vor câştiga o viaţă de plăceri pe lumea cealaltă. Căci, o să râdeţi, dar acesta e scopul final în islam, plăcerea. Şi anume, cea fizică. Şi anume, a bărbatului, pentru că femeia, acolo, nu este decât o unealtă cu care bărbatul îşi satisface poftele despre care noi pretindem că ar fi… animalice. Cam cum sunt dildo-urile sau femeile gonflabile care se pot găsi, cred, şi prin sex-shopurile de la noi. Puţină minte şi multă imaginaţie îţi trebuie, aş zice, dar nu e vorba de imaginaţie aici, ci de altceva, de o manipulare cu ajutorul unor abili psihologi a maselor de proşti şi, în acelaşi timp, deziluzionaţi de viaţa asta, care nu le dă decât ce poate da unora ca ei. Asta, fireşte, până la apariţia „salvatorilor” jihadişti, aceia care le fixează un scop în viaţă, într-o viaţă, e drept, foarte scurtă din acel moment înainte, după ce fusese tot scurtă, dar mult mai goală, înainte. Deci să calci cu ditamai furgonul de 19 t zeci de oameni sau să tai gâtul unui bătrân preot, cu toţii, şi primii, şi cel din urmă, fără nici o posibilitate de apărare, poate deveni un scop în viaţă. Asta pentru noi, europenii, e de neînţeles. Deşi ar trebui să fie, vezi Breivik, vezi Eichmann, Göring, Goebbels, Hitler, vezi Stalin, vezi şi Lenin, neapărat şi Lenin, că nici pentru ăştia din urmă şi liota lor de Abakumovi, Berii, Jagode şi urmaşii lor mai mici, chiar ajunşi acum foarte, foarte mari, oamenii, e drept, fără deosebire de sex, ca la islamicii terorişti, nu sunt decât tot nişte unelte.

Dar epoca noastră mai are o particularitate care o face cu atât mai permeabilă la islamismul cel mai abject. Şi anume, desconsiderarea trecutului, a istoriei. În Islam, ne-o spune un mare poet arab, Adonis, pe numele lui lung ‘Ali Ahmad Sa’id, nici nu se concepe ceva creat cândva de oameni, singurul Creator fiind Dumnezeu, dar nu oricare, ci acela cu care mor în gură teroriştii jihadişti, de altfel, nici nu prea există vreun cândva, totul fiind aici şi mai ales dincolo, sus, în viitorul…Nu cumva luminos? Că parcă am mai auzit undeva vorba asta scurtă, care e, cum zice Arghezi într-o poezie, „ca mângâierea porcului pe burtă” (el se referea, săracu’, la vorba maestre)? Mă rog, tot luminos, doar că aşa cum înţeleg ei lumina, adică într-o continuă juisare (da, da, nu vă miraţi, sexuală) care, în mod normal, nu e decât o altă formă de îndobitocire. Să propovăduieşti pentru credincioşii tăi juisarea sexuală generală şi totală dacă se aruncă în aer în mijlocul unei mulţimi de necredincioşi, adică de inşi care cred altfel, asta da credinţă, asta da religie. Or, pe asta vor ei s-o impună întregii lumi, aşa cum Lenin şi Stalin voiau să impună comunismul sau Hitler, nazismul. În fond, ar fi şi asta o nouă ordine mondială, căci ce altceva erau, la urma urmelor, şi comunismul şi nazismul? Deci noua ordine pe care vor să o impună jihadiştii ar fi supunerea (vezi şi romanul lui Houellebecq cu acelaşi titlu) necondiţionată şi fericirea de a se împreuna, ca să mă exprim arhaic-politicos, cu zeci şi zeci de fecioare, probabil create în fabricile de unelte ale paradisului musulman.

Ceva-ceva din teoria (o fi asta o teorie?) islamistă se regăseşte şi în mentalitatea europenilor de azi (aici se cuprind toţi cei care aparţin acestei civilizaţii, chiar dacă nu trăiesc în Europa), avizi de plăceri, e drept, numai şi numai în prezent, fără componenta viitorului luminos al fecioarelor care aşteaptă cu sufletele (sau cu altă parte a trupului) la gură sosirea eroilor. Aici ar mai fi de făcut o rectificare, dacă europenii zilelor noastre ar adopta idealul islamist, ar trebui ca acolo sus să mai fie şi feciori, că la noi şi femeile ar vrea să se bucure de sexul dezlănţuit. Or, tocmai jumătatea asta de mentalitate islamică, adică lipsa de interes pentru trecutul propriei civilizaţii, poate că ar deschide cumva o cale, măcar pe jumătate liberă, năvalei musulmane. Sigur, cealaltă jumătate, lipsă la noi, trebuie suplinită cumva şi atunci decizia viitorilor eroi, adică ucigaşi abjecţi, e luată: toţi cei care nu se supun Islamului trebuie să fie striviţi ca nişte viermi. Un început a fost făcut pe Promenade des Anglais, la Nisa. Cât despre tăierea gâtului bătrânului preot Jacques Hamel la Saint-Étienne-du-Rouvray, cine mai ţine minte căderea Constantinopolului? Şi atunci, în Sfânta Sofia era slujbă, dar nu mai are cine să-i mai numere şi să le pună flori şi candele sutelor, miilor de morţi de-acolo, preoţi şi simpli credincioşi înspăimântaţi. Şi nici vreun Hollande sau vreun Manuel Valls care să ţină discursuri ipocrite nu există pentru ei.

Acesta, atacul infam de la Saint-Étienne-du-Rouvray, nu e decât al nu ştiu câtelea episod al unui război care n-a încetat niciodată, chiar dacă un timp a stagnat, e drept, mult mai puţin decât războiul ciudat de la începutul Celui de-al Doilea Mondial. Să vedeţi acum război mondial! Războiul mondial de guerilă, cel în care armatele regulate nu au cum să câştige.