O întâlnire de gradul întâi, între Jacques Prévert şi Lawrence Ferlinghetti, mi-a prilejuit volumul Paroles, o selecţie din poetul francez, operată şi tradusă de poetul din San Francisco. Şi editată la City Lights Books, editura lui Ferlinghetti, în Pocket Poets Series No. 9.

Sigur, pentru cei de azi, exaltarea eventuală din paragraful de mai sus poate părea inexplicabilă. Ce atâta întâlnire de gradul întâi între doi poeţi pe care azi puţini îi mai ştiu! Dar pentru mine ea are implicaţii ce trimit departe, în anii ’70 ai secolului trecut. Şi învie oameni care nu mai sunt sau nu mai sunt în acea variantă fericită (da, da, în ciuda cenzurii şi a regimului poliţienesc, eram).

Prin 1965-‘66, la cofetăria botezată de clienţii ei mai boemi „Arizona” (altfel, oficial adică, se chema Cofetăria Tineretului şi chiar era plină de tineri, fiind plasată aproape de universitate şi de nişte vechi cămine studenţeşti) din Cluj, apăruse – întâi – zvonul despre un francez care a revoluţionat expresia poetică, aducând-o cu picioarele pe pământ, dacă pot spune aşa. Faptul se întâmplase demult, dar acesta era intervalul în care traversau ştirile cât de cât culturale Cortina de Fier. Era vorba, aţi ghicit, despre Jacques Prévert. Primul, cred, care a vorbit la „Arizona” despre el a fost Romulus Guga, Romi pentru prieteni. El însuşi poet (încă nu publicase ciudatul roman Nebunul şi floarea, nedesprins nici acesta de tot de poezie), Romi Guga se pama de Jacques (Jac) Prévé, cum îl pronunţa el, cu o solidă accentuare pe prima silabă, poet care face altceva decât ce ştiam noi despre poezie pe vremea aceea. Şi parcă-l aud pe R. G. demonstrând cum e poezia: câteva rânduri de vorbe şi pac (el nu folosea termenul), unul de poezie. Că, spunea el, n-o poţi ţine tot timpul…

Pe urmele zvonului a venit în curând şi cartea. Nu ştiu cum a trecut de sârma ghimpată a graniţelor lagărului în care eram blocaţi spre a fi protejaţi nu de năvălitorii spre fericire din afară (ca azi în UE), ci de cei dinăuntru spre „prăpastia” în care se prăbuşea afară-ul, nu ştiu, zic, cum se face că a trecut de această barieră sumbră un exemplar din volumul Paroles, deja în „Livre de poche”, cu parfumul său caracteristic. Şi s-au citit, atunci, la o masă din „Arizona” şi în gura mare, Ŕ la pęche ŕ la baleine, şi Dejeuner du matin, şi Alicante, şi altele, unele, precum cel dintâi poem citat, neincluse în selecţia lui Ferlinghetti. A fost o revoluţie în mintea celor ce „întristau hârtia”, vorba altcuiva, tot din Cluj, pe ascuns ori pe faţă. Deşi pregătită cumva de poemele publicate deja, dacă ţin eu bine minte, ale lui Geo Dumitrescu, revoluţia Prévert de la „Arizona” a avut o vibraţie autentică. La scurt timp a apărut şi prima carte a lui M. Sorescu şi celelalte.

N-am intrat, atunci, în posesia Parolelor, care doar mi-au trecut pe la nas, deşi tare aş fi vrut. În schimb (nu tocmai echitabil), am cumpărat peste câteva zile, tot la o masă de la „Arizona”, la un preţ exorbitant pentru mine la data aceea, 25 de lei, Spectacle, un volum mai diluat al poetului care trăia la Paris.

Ceva mai târziu, dar în memoria tulbure a acelor ani datele se apropie, citeam în Gazeta literară, în traducere, nişte poeme de Lawrence Ferlinghetti, însoţite de un text care îl şi descria pe poetul (încă doar) american (pentru mine, căci abia mai târziu am aflat că e fixat la Frisco şi oraşul acesta îl şi are cumva ca semn) la decernarea Premiului Etna-Taormina (despre care, aflu de pe internet, că s-a petrecut în 1973): îmbrăcat de drum lung, dar deloc formal, cu un fel de desagă (da, da) pe umăr, căci pleca de-acolo, spunea autorul textului, direct în India. E greu de înţeles pentru cei de azi, care n-au trăit vremea când erai închis în ţarcul îngust al ţării tale şi al ideologiei altora, ce senzaţii trezea în noi o asemenea informaţie despre un drum lung, accesibil unui poet de aiurea, care nu trăieşte în „cea mai bună dintre lumi”. Mai mult decât poemele, apariţia aceea bărboasă mi s-a fixat în memorie, dar poate că mai ales rezonanţa de belcanto italian a numelui său să fi contribuit mai mult la neuitare. Pe urmă, Andrei Codrescu şi Sebastian Reichmann mi-au vorbit despre întâlnirile lor cu el, bătrân, acolo, în librăria lui faimoasă în toată lumea, de la San Francisco. Pe care, din păcate, nu pot s-o adaug la lista întocmită cândva sub titlul Librăriile mele.

Iată de ce, această întâlnire între Jacques Prévert şi Lawrence Ferlinghetti, într-un volum de poeme, la librăria Waterstone de pe Picadilly din Londra, mă proiecta într-o altă epocă a vieţii mele, mă trimitea la îndepărtate întâlniri ale mele cu cele două nume. Nu era vorba de viaţa lor, ci mai mult de a mea sau, de fapt, de o experienţă ce poate părea azi neînsemnată, a unui generaţii frustrate de contactul cu lumea şi mai ales cu acea parte a lumii care o interesa, poezia. Întâlnirea lor în acest volum din 1958, reeditat acum, îmi prilejuia întâlnirea cu fantomele propriei mele generaţii, care înviau astfel, la simpla citire a numelor lor. În jurul celor două nume ilustre înviau atâtea altele, de-atunci, pierdute acum, fie în neant, fie în anonimat.

Dar, dincolo de toate astea, în carte, textele engleze (anglo-americane…) sună, în general, ca un pandant al variantei lor franceze, având, cu alte cuvinte, şi autonomia pe care numai poezia autentică şi-o poate revendica.