Multă vreme acest termen împrumutat şi fluturat azi peste tot şi mereu m-a scandalizat. Nu mai spun cum îi stă pe uşa unei redacţii, singura, de altfel, unde redactorul şef sau directorul se numeşte manager. Dovada incompetenţei sale în chestiunile redacţionale.

Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc eu aici. Am înţeles, totuşi, termenul acesta, zilele trecute, ca dovadă că mai pot învăţa câte ceva de la viaţă. Iată cum s-a întâmplat: mă îmbarcasem într-un avion mărişor, un Boeing 737, probabil cu 300 în coadă, plin (aproape) ochi. Îmi cumpărasem biletul de la o companie low cost. De ce să nu vă spun? Blue Air. Nu sunt un fan al acestora, însă de data asta chiar că a fost bine. Întâi pentru că biletul, doar întors Cluj-Bucureşti, costa 45 de euro, în timp ce la compania oficială, ca să zic aşa, Tarom, se urca la sută. E drept, îl cumpărasem doar cu vreo 12 zile înainte de efectuarea călătoriei, cum ar spune ei. Ei, bine, iată-mă îmbarcat în Boeing-ul acela, când, privind prin hubloul din stânga mea, am văzut un pitic. Nu era un om, nu, ci un alt avion, mititel de tot, cel puţin faţă de cel în care eram eu. L-am privit de sus, pentru că acesta, uriaşul, era mult mai înalt. Pe pitic scria Tarom, iar lângă el, pregătiţi pesemne de îmbarcare, vreo 20 de cetăţeni, părând nişte fiinţe fără ajutor, din cauza dimensiunilor vehiculului pe care-l – vorba ceea – accesau. M-am uitat mai bine şi am văzut că era un avion ATR 42, dintre acelea cu elice, care zboară pe distanţele mici, dar numai când n-au destui pasageri ca să umple un Airbus ori un Boeing. Vezi? mi-am spus, diferenţa de preţ.

Ajuns la Bucureşti, a trebuit să cumpăr un bilet Bucureşti – Oradea, la o diferenţă de vreo 17 zile de momentul călătoriei. Acesta costa în total, cu nu ştiu ce taxe de rezervare, 216 euro virgulă nu ştiu cât. Adică vreo mie de lei. Am făcut-o, pentru că la Oradea nu zboară, cel puţin de la Bucureşti, cursele Blue sau Wizz Air.

La o zi după această achiziţie marca Tarom, cineva a trebuit să cumpere un bilet Bucureşti – Londra. Ştiţi cât costa unul? N-o să ghiciţi, aşa că vă spun eu: 205 euro. Plecarea era, şi asta e drept, cam 10 zile mai târziu decât cea către Oradea. Câte mile or fi până la Oradea, m-am întrebat, şi am fugit pe Google. Nu sunt sigur că am găsit ceva precis, dar iată: distanţa aeriană Bucureşti – Oradea este de 436 km, adică 271 de mile. Şi până la Londra cât ar fi? Aici am găsit două trasee, unul ne indică 2096 km şi 1302 mile, celălalt, 2560 km, adică circa 1590 de mile. N-am să fac regula de trei simplă ca să aflu cât ar trebui să coste un bilet Bucureşti-Oradea, dacă unul Bucureşti-Londra costă 205 euro. Dar am făcut-o, totuşi. Rezultatul e: vreo 34 de euro. Ştiu, la asemenea distanţe, preţurile se calculează altfel. Altfel nu ştiu cum. În schimb, ştiu acum ce înseamnă management. El e definit de diferenţa între numărul de pasageri din avionul Blue Air şi piticania Tarom. Care vine, desigur, în corelaţie cu preţul celor două bilete.

Dacă statul, adică noi, n-ar/ n-am susţine prin taxele noastre pierderile Tarom, atunci poate că şi acesta s-ar orienta spre managementul de la companiile low cost, care, deocamdată cel puţin, practică obiceiuri foarte apropiate de cele ale companiilor statale, dacă le pot numi aşa, adică bagaj de cală neplătit, bagaj de cabină plus un sandvici şi lichide. Ştiu că acesta e un moment promoţional, dar nu sunt prea sigur că, după ce momentul trece, costul biletelor va fi egal la low cost cu high cost.

Am văzut de atâtea ori, în piaţă, vânzători de una şi de alta care măreau preţul ca să scoată profit mai mare şi rămâneau astfel cu marfa nevândută, iar cei care îl micşorau terminau ziua cu marfă zero şi bani gheaţă. Sau cash, cum se spune azi în romgleza noastră. Dar să fie managerii de pe la Tarom la fel de inabili precum un simplu precupeţ din Obor? Sau, Doamne fereşte, la Tarom sunt de fapt managerii altor companii, concurente? Când te uiţi cum se fac consiliile de administraţie acolo, după te miri ce jocuri, nu te mai miri, de fapt, de nimic.

Şi acesta nu e decât un mic semnal, fără e în coadă, despre cum se duc banii colectaţi de la bieţii cetăţeni ai acestei ţări, de dragul căreia plâng atâţia demagogi avizi numai de voturi.