De ce atâta supărare pe „societatea deschisă”, de ce atâta supărare pe dl Soros? Când, în 1990, a apărut şi în România Fundaţia pentru o Societate Deschisă, finanţată de George Soros, miliardarul american, mai nimeni nu a cârtit. Erau vremuri în care ideea de societate deschisă, lansată cândva de filozoful austriac Karl R. Popper, mai avea şi pe-aceste meleaguri foste comuniste vântul în pânze. După mai mult de 40 de ani de totalitarism comunist, suna bine să spui că doreşti şi că şi construieşti o societate deschisă, unde individul contează, unde vocea lui trebuie auzită, unde majoritatea nu-şi mai impune punctul de vedere etc. Nu-i vorbă că noii domni, până mai ieri tovarăşi (mai „de nădejde” sau nu prea), nu erau nişte adepţi fervenţi ai societăţii deschise, dovadă contra-manifestaţiile din ianuarie, mineriadele din iunie şi de mai târziu, dar încă îl lăsau pe finanţatorul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în pace. Aveau treabă cu „regele şi moşierii” care se pregăteau – în opinia lor manipulatoare – să ia pământul de la gura ţăranilor. Care pământ, că dl Iliescu nu le dăduse decât o parte din ce le luaseră ai săi cu vreo 40 de ani înainte?

În mintea unei părţi, nu tocmai majoritare, a populaţiei României, însă, conceptul de societate deschisă devenise realitate, vezi lunga manifestaţie din Piaţa Universităţii, care a durat câte-o zi pentru fiecare an pierdut în totalitarismul comunist, adică vreo 45. O luaseră ei peste bot cu „moarte intelectualilor” sau „IMGB face ordine”, dar tot nu le ieşea din cap, ai dracului ce erau ei! Iar ordinea ce altceva era, în fond, decât o închidere la loc a societăţii, spre a putea fi dirijată de cine ar fi dirijat şi dacă revoluţia română nu ar fi avut loc. Ce să mai spun de liniştea pe care o propovăduiau aceiaşi civici radicali. Sigur, declaraţiile publice spuneau cu totul altceva, când nu dădeau în vreo groapă a „democraţiei originale”, iar la întâlnirile cu occidentalii, foştii tovarăşi erau numai miere democratică, de le-o fi venit ălora să se spele pe mâini după ce le erau strânse de noii conducători ai ţărişoarei noastre.

De-atunci, din 1990, s-a tot dus o luptă pe viaţă şi pe moarte între cei care ar fi dorit întoarcerea la un regim fie şi numai autoritar, dacă nu chiar totalitar, măcar cât să guverneze mereu ăia pe care mulţimea manipulabilă (căci lipsită de orice orizont informaţional real) îi putea identifica mai uşor cu cei pe care-i văzuse o viaţă întreagă. Ghici ciupercă cine? Au fost şi nişte alternanţe căznite la guvernare, toate însă minate de alianţe contra naturii, ca aceea a CDR cu PD-ul lui P. Roman travestit în USD, sau pur şi simplu cu infiltraţi prin partidele care ar fi trebuit să fie democratice după nume. Câţi n-au fost şi în PNŢ-CD, câţi în PNL?! Dar de la firul ierbii nu se vedea asta. Abia acum, când întoarcerea la un regim închis, în care dictează numai majoritatea votată, şi aia ca vai de ea, cu 45 la sută dintr-o prezenţă de aproape 40 la sută, când această întoarcere ameninţă din nou, s-au trezit şi cei care lipseau în mod repetat de la vot, motivând că nu au pentru cine să opteze, dar uitând de răul cel mai mic.

Deşteptarea din Piaţa Victoriei, din Piaţa Unirii din Cluj, din Piaţa Mare de la Sibiu, din Piaţa Operei de la Timişoara şi din celelalte pieţe, mari şi mici, din oraşe mai mari sau chiar mai mici, a trezit din nou demonul manipulării. Acum şi-au amintit de Soros, care ar fi – cică – interesat în doborârea celor aleşi. Minciună, evident, ridicolă, aproape la fel ca aceea că manifestanţilor li se dictează de către servicii ce să strige în Piaţa Victoriei, cea care a mai rămas în picioare. Am primit mai multe colecţii de pancarte şi strigături din pieţele patriei şi am putut să-mi dau seama că imaginaţia celor care le-au formulat depăşeşte cu mult posibilităţile limitate ale serviciilor. Nu zic, celor câteva sute adunaţi seara la Cotroceni să-l acuze pe preşedinte de ceea ce e de vină propriul lor partid poate că le-o fi dictat cineva ce să spună şi să scrie pe cartoane, pentru că acolo gradul de fantezie pare scufundat undeva sub zero. Dar cei din Piaţa Victoriei, de pildă, pe care i-am putut vedea şi auzi cu ochii şi urechile mele, sunt oameni tineri şi plini de imaginaţie, cu o pregătire profesională mult peste medie. Or, se ştie, orice pregătire superioară deschide mintea spre alte orizonturi, inclusiv spre cele ale societăţii deschise. Doar aşa, foarte pe ocolite, am putea să spunem că Soros e de vină; e de vină că a sprijinit eforturile unei societăţi cenuşii şi zăvorâte cu şapte lacăte să le sfărâme (pe lacăte) şi să respire aerul curat al democraţiei.

Iar celor care îşi închipuie că democraţia se termină în seara votului sau în dimineaţa anunţării rezultatelor le putem da o informaţie utilă pentru a-şi deschide minţile: democraţia este un proces continuu, ea nu se trezeşte doar o dată la patru ani şi nu aţipeşte la loc până la următorul vot. Dovada e aici, în pieţele deşteptate conform imnului nostru. Poţi fi ales cu majorităţi zdrobitoare, cum se lăuda dl Iliescu în 1990 şi în 1992, dar asta nu înseamnă că din clipa aceea ai dreptul să faci orice, fără să-ţi pese că-n afară de votanţii orbi mai există şi cetăţeni cu ochii deschişi.