Am văzut, prin 1949 sau ’50, un film terifiant pentru copiii de vârsta mea de atunci. Inimă rece (azi ştiu, după basmul lui Wilhelm Hauff, Inimă de piatră), producţie DEFA Berlin. Adică provenit din Germania aşa-zis democrată. Ceea ce m-a înspăimântat şi ceea ce reţin până în ziua de azi este faptul că un copil era urmărit de un uriaş care-i înlocuia inima cu o bucată de gheaţă. Atunci n-am înţeles sensul poveştii. Nici peste vreo cinci-şase ani, când am citit o carte celebră în epocă, Pavlik Morozov, cu o copertă care a făcut impresie asupra mea, parcă lucioasă sau colorată, în orice caz mai colorată decât cărţile care populau vremea aceea cu personaje false şi eroice, aşa-zis eroice.

Pavlik Morozov era un copil sovietic, un copil nou, care îi surprinde într-o noapte pe părinţii săi şi bunicii săi, sau numai pe aceştia din urmă, că ascund grâul produs cu sudoarea frunţilor lor, într-o groapă. Nu ştiu cum l-ar fi putut păstra acolo uscat ca să-l poată scoate să-l mănânce şi nici cum l-ar fi putut măcina, dacă toată lumea trebuia să-şi predea producţia şi nu s-o ascundă ca să nu fie dată poporului. Observ, acum abia, că poporul este întotdeauna altcineva, mai ales în comunism. Altcineva decât dumneata, decât mine, decât cei pe care-i cunoaştem şi, în orice caz, altcineva decât cei nemulţumiţi. Iar Pavlik Morozov, bine dogmatizat de bolşevici, se duce repede şi-şi toarnă familia undeva, nu mai ţin minte unde, la secretarul de partid sau la altcineva din aparat, adică, indirect, la NKVD sau cum s-o fi numit atunci KGB-ul mamii lor!

Ceea ce nu mi-a atras atenţia în acel moment a fost numele de familie al acestui copil declarat erou pentru că, mi se pare, înspăimântaţi, bunicii săi sau altă rudă, îl ucid până la urmă. Numele lui de familie are în compoziţie sau este un derivat al vorbei moroz, care dădea, în epocă, numele înlocuitorului de Moş Crăciun în ruseşte, Diadia Moroz, adică, pe româneşte, Moş Gerilă. Aşadar numele lui Pavlik ar fi, pe româneşte, ceva în genul Paulică Gerosul. Sau cel cu inima de gheaţă. Sau inimă rece. Şi iată-ne ajunşi unde trebuia să ajungem: copilul nou (care avea să devină omul nou al regimurilor comuniste, după ce se făcea mare) este/ era şi el o victimă a uriaşului din basmul german filmat pe care tocmai l-am evocat. Şi lui i se înlocuise inima cu o bucată de gheaţă. Aşa că nu el se făcea mare, ci partidul şi mai ales NKVD-ul îl făcea mare, adică nou, omul nou, cel fără mamă, fără tată, fără Dumnezeu.

În paranteză fie spus, gestul lui Pavlik Morozov semăna cu acela al personajului care, aşezat pe o creangă, o taie în partea dinspre trunchi, fără să se gândească la faptul că, aşa, o să cadă şi el cu ea cu tot. Pentru că, după ce li se va fi confiscat grâul acela, nici lui nu i-ar mai fi rămas nimic de mâncat, dacă nu l-ar fi eliberat rudele lui de această grijă, după ce şi-au dat seama că au fost trădaţi chiar de el, odrasla lor, dar mai mult a regimului bolşevic.

Nici dracu’ nu se va fi gândit, în Uniunea Sovietică a anilor ’50 ai veacului trecut, sau chiar mai devreme, căci la noi cartea era importată abia după ce căzusem în ghearele lor, mult mai vechi la ei, nici nu avea cum s-o facă, la basmul lui Wilhelm Hauff şi mai ales la filmul ulterior, Inimă rece. Aş fi curios să aflu dacă regizorul şi scenaristul filmului german-democrat, cum era pe-atunci numită partea din Germania ocupată de ruşi, se vor fi gândit la povestea sută la sută sovietică a lui Pavlik Morozov. Care, din păcate pentru noi, pentru om în general, a fost un personaj real. Probabil apărut în vremea când ţăranii ucraineni erau ucişi în masă prin foametea provocată de tătucul popoarelor (întotdeauna al altora), Iosif Visarionovici Stalin, care, deşi nu-i făcuse el pe acei oameni, îi omora, ca să zic aşa, cu mâna lui.

În anii apariţiei filmului german, est-german vreau să zic, oamenii, nici acolo, nu erau, încă, noi sau nu noi de tot. Cu alte cuvinte, nu se înnoiseră încă de tot. Aşa că este foarte probabil ca autorii filmului să fi ascuns în acest basm, deloc inofensiv de altfel, după câte îmi amintesc eu, chiar sensul noului regim, care-i aruncase şi pe ei, ca şi pe noi, în regimul democraţiei-populare, şi anume acela al manipulării sălbatice, până la transformarea individului într-un robot supus creatorului său, sau, mă rog, re-creatorului său, pentru a se putea face cu/ din el orice, inclusiv un turnător al propriei familii.

Cazuri de turnare a propriei familii la Securitate se vor fi întâlnit şi la noi, chiar dacă nu li se va fi ridicat statuie, cum i s-a făcut, se pare, lui Pavlik Morozov. Iar nemţii aceia, cineaştii creatori ai Inimii reci filmate, poate că citiseră deja şi 1984 al lui Orwell, alt caz de implantare a unor inimi reci şi poate că nu făcuseră decât să submineze printr-o parabolă aparent inofensivă ideologia care-i inundase. După ce abia scăpaseră de alta, la fel de nocivă şi cu aceleaşi obiective mari, a nazismului. Că şi acesta înlocuise inimile omeneşti cu unele de gheaţă sau chiar de piatră, iar acum venise rândul variantei estice.