A făcut senzaţie, negativă, dărâmarea, acum nu ştiu câţi ani, de către talibani, a unui imens Buddha, în Afganistan. A devenit un reper cultural, adică anticultural, urmat, la nu mulţi ani după, de distrugerile cauzate de jihadiştii aşa zisului Stat Islamic puţin mai jos pe hartă. Cu toţii, şi talibanii, şi jihadiştii, voiau să facă loc propriei lor credinţe, propriei lor istorii. Sau, mă rog, a ceea ce credeau ei că este istoria.

Nu au lipsit referirile – atunci – la celebrul „minister al adevărului” din nu mai puţin celebra carte a lui George Orwell, 1984. Acolo nu era vorba de distrugerea urmelor istoriei, ci de rescrierea acesteia, dar în numele aceleiaşi mentalităţi. Nu-i vorbă că, şi în lumea civilizată, unde talibanii nu ajunseseră încă, valurile umane, fie că sunt generaţii, fie că sunt partide revoluţionare, au tendinţa de a rescrie istoria în aşa fel încât să fie conformă cu ideea lor despre istorie. Cazul comunist, leninist, este cunoscut generaţiilor care au avut norocul să-l trăiască pe pielea lor. Lenin învăţa omenirea că totul e „de clasă”, adevăr, istorie, limbă, literatură şcl. Statuile ţarilor au căzut, şi ele, una după alta, mai ceva şi cu mult mai puţin ecou decât imensa statuie a lui Buddha din Afganistan. Au căzut, la noi, statuile lui Carol I şi ale lui I.C. Brătianu. Am avut norocul, unii dintre noi, ăştia, ieşiţii din totalitarismul comunist cu mintea întreagă, să le vedem puse la loc, dar şi să vedem căzute statuile lui Stalin – asta încă de pe vremea lor – Lenin sau Groza, asta abia după revoluţie. La cea din decembrie 1989 mă refer.

Ei, dar uite că nu e revoluţie în Statele Unite ale Americii şi, totuşi, se dărâmă şi acolo statui. Donald Trump se întreabă unde se va ajunge. La George Washington, la Roosevelt? Pentru că, şi asta n-a mai spus el, dar se subînţelege, „nimeni n-a fost perfect”, nici chiar eroii, au mai călcat şi ei pe alături, au mai tras în cine nu trebuie. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu statuia lui Columb de la New York, dar mi se pare a fi auzit că primarul Marelui Măr s-ar fi gândit să o dea jos şi pe aia. Nu de alta, dar Columb a cucerit (?) America în numele unor regi spanioli. Deci Columb ar fi, după unii dintre protestatarii americani, care nu sunt nici talibani, nici jihadişti, exponentul imperialismului. Stop. Care imperialism, că la noi, pe-aici, prin Est, imperialismul era mereu anglo-american. Cel puţin acum vreo 60-70 de ani.

Abia acum îşi dezvăluie corectitudinea politică adevăratul sens, cel de a aduce istoria, ca să zic aşa, la zi. Dar nu cu ajutorul unor noi documente descoperite, ci cu hei-rupul, cunoscut nouă de pe vremea comuniştilor, de pe vremea şantierelor tineretului, din anii ‘50. Atunci hei-rupul era „voluntar-obligatoriu”, cum se spunea cu jumătate de gură în glumă, acum el este trâmbiţat de mase largi populare, care habar nu au ce-i aia istorie, ce-i acela adevăr. Pentru ei, pentru aceste mulţimi, care ies pe străzile oraşelor americane cerând sau chiar ocupându-se de dărâmarea statuilor ce nu le plac, hei-rupul este înlocuitor de gândire, de document, de adevăr. Adevărul meu/ nostru este acesta, par ei să spună, şi el trebuie adoptat urgent de către toată lumea. Pe de altă parte, statuile nu sunt neapărat istorie. În istorie, generalul sau generalii sudişti or să-şi aibă locul pe care şi-l merită. Adică în funcţie de ceea ce apărau. Cât despre statui, astea sunt, totuşi, altceva, nişte semne ale unei preţuiri generale. Or, generalul Lee n-are cum să se bucure de o preţuire prea generală, după ce a apărat sclavagismul, sunt de acord.

Căci de câte ori cade un regim criminal, eroii lui sunt daţi jos de pe socluri, vezi Hitler, vezi Lenin, vezi Saddam Hussein, vezi Kaddafi. Aici statuile însele erau nişte falsuri istorice, nişte încercări de a o rescrie. Pe de altă parte, acelaşi lucru îl pot spune şi dărâmătorii de azi şi ieri de statui şi n-ai cum să-i contrazici. Generalul Lee, ca şi Hitler, ca şi Lenin, nu sunt Buddha, nu echivalează cu vestigiile antice de la Palmyra.

Bietul Mihai Olos, un mare artist care nu mai e, obişnuia să vină cu strigături maramureşene la Bucureşti. Ultima oară a tras câteva chiar la defuncta Casă a Scriitorilor de la Casa Monteoru, prin anii ‘90. Sunt aproape sigur că printre ele s-a putut auzi „comunismu’ n-o muritu, num’ o ţî’ s-o odihnitu!”. Ceea ce vedem azi şi pe la noi şi prin lumea (mai) largă...

Ştim cu toţii, chiar cei mai puţin instruiţi în istorie, că aceasta trebuie judecată în funcţie de epocă, de mentalităţile omenirii din diferitele epoci… istorice. A pune şablonul epocii în care trăim peste fapte şi personaje de acum sute sau chiar mii de ani nu e decât o prostie care poate împiedica o privire lucidă asupra trecutului. Or, corecţii politici chiar asta încearcă să facă. Nu cred că mulţi dintre aceşti ieşiţi în stradă, acolo, în America, au auzit de celebrul pat al lui Procust, tâlharul antic care voia şi el să-şi impună viziunea despre lume, măsurând oamenii cu un pat: cei mai lungi decât patul erau scurtaţi, iar cei mai scurţi, lungiţi. De prisos să mai spun ce păţeau cei lungiţi şi cei scurtaţi.

Distrugerea asta a statuilor este, aşa cum o califică un ziarist canadian, un război împotriva trecutului. Or, asta e adevărată vânare de vânt, adaug eu. O vânare de vânt, însă, care poate duce la consecinţe dintre cele mai grave pentru omenire. Nu de alta, dar raţional este să ne asumăm identitatea cu cele rele şi cele bune, atât din propria noastră viaţă, cât şi din aceea a concetăţenilor noştri, prezenţi sau trecuţi. Căci, aşa cum iarăşi se cam ştie, dacă naţiunea este formată din cei morţi, cei vii şi cei încă nenăscuţi, aşa şi omenirea. Or, să omori o parte, fie şi cea moartă, nu provoacă automat o curăţare a ei de păcatele strămoşilor. Pe care trebuie să ni le asumăm, cu atât mai mult cu cât le vedem, din când în când, ieşite la lumină, mai cu o dărâmare de statui, mai cu o rescriere propriu zisă a istoriei.