Marea criză de acum zece ani a fost provocată de lăcomia bancherilor. Aşa s-au prăbuşit mari bănci americane, despre care se credea că sunt mai solide chiar decât stânca în care sunt încrustate Manhattanul şi bursa NASDAQ. Un premiant Nobel pentru economie a scris chiar o carte care, tradusă în franceză, cuprinde cuvântul lăcomie în titlu: Le triomphe de la cupidité, cu toate că titlul în engleza americană sună altfel: Freefall. Dar ideea care se desprinde din cartea lui Joseph Stiglitz este că lăcomia, cupiditatea face mult rău în lume, inclusiv în sistemul bancar. Şi că omului îi cam este specifică lăcomia.

Dar, m-am întrebat, atunci când am citit cartea, sau poate mai târziu, când m-am gândit altfel la ea, nu cumva lăcomia este şi motorul care a dus lumea înainte? Nu cumva lăcomia de cunoaştere, de a şti pe ce lume trăim, a dus şi ştiinţele înainte? Desigur, este un alt fel de lăcomie, mai onorabilă, dar poate fi descoperit un numitor comun între aceasta şi cealaltă, lăcomia de bani. Foamea de libertate, se spune, foamea de spaţiu, de descoperire a unor noi teritorii, inclusiv cosmice. Păi când exploratorii şi-au riscat viaţa, mulţi chiar pierzându-şi-o, ca să vadă ce e dincolo de barierele invizibile ale lumii cunoscute, nu era şi în spatele gestului lor un fel de lăcomie, de altfel convertită repede în lăcomia propriu zisă, de bani, de aur, de minereuri rare, de sclavi şi aşa mai departe?

Dacă nu aş fi fost lacom să ştiu nu m-aş fi dus la şcoală sau, mă rog, m-aş fi dus, împins de legi, dar n-aş fi încercat să acumulez cunoştinţe; ceea ce vedeam, mâncam, miroseam, aşa, fără să-mi traduc cumva acest material, mi-ar fi fost de-ajuns. De ce şi-ar fi pus atâtea întrebări Socrate şi, cu ajutorul lui, Platon, iar pe urmă cohortele, totuşi, de filozofi, dacă nu ar fi fost împinşi de un fel admirabil de lăcomie? De ce şi-ar fi pus pielea la bătaie Giordano Bruno, Copernic, Galileo Galilei ca să demonstreze că Pământul nu e centrul Universului, ci dimpotrivă, dacă nu ar fost lacomi de adevăr?

Naziştii şi mai pe larg comuniştii au ordonat lumii să creadă ce doreau ei, dar lumea nu s-a conformat. Lăcomia de adevăr nu a lăsat-o să zacă în vreuna din cele două mocirle obligatorii care i se impuneau. Fără lăcomie ca element constitutiv al naturii umane, probabil şi azi ne-am afla printre animalele pădurilor şi pustietăţilor, dacă nu cumva am fi dispărut demult, înghiţiţi de alţii mai lacomi decât noi. Numai că animalele, oricât de feroce ar fi ele, nu sunt lacome. Cele de pradă ucid numai când le e foame şi pentru că le e foame. Cu burta plină nu-ţi mai dau nici o atenţie, oricât de apetisant le-ai fi părut cu o oră, să zicem, mai devreme.

Artiştii de faimă naţională şi internaţională sunt şi ei nişte creaturi flămânde, li se pare că adevărul artei lor se poate impune numai dacă ocupă spaţiile altora, mai puţin dotaţi. Lăcomia de faimă este o altă latură a acestui sentiment (sentiment o fi?) profund uman, specific celor dotaţi cu însuşiri artistice. Şi nu o dată lăcomia de faimă alunecă puţin, dar ştii, neicusorule, ar zice vreun Agamiţă Dandanache, numai puţin alături şi se trezesc în domeniul reprobabil al lăcomiei celei neonorabile.

Un celebru bancher de pe Wall Street, Bernard Madoff, a speculat lăcomia oamenilor, cultivându-şi timp de aproape 50 de ani propria lăcomie, într-o firmă de brokeraj care a jefuit zeci de alte firme şi de societăţi, oferindu-le nişte iluzorii super-câştiguri, în schema Ponzi, mai pe înţelesul nostru, ca la Caritas-ul de la Cluj. E greu de crezut că lăcomia care l-a dus la o condamnare de 150 de ani de închisoare, în 2009, când el număra deja 71 de ani – lasă că şi dacă ar fi avut o lună, tot n-ar fi putut să aştepte să mai vadă lumea pe partea cealaltă a zidului închisorii… – se poate asemăna cu aceea, admirabilă şi admirată, care a dus omenirea înainte, pentru a o plasa acolo unde este astăzi. Şi totuşi, ceva comun există, un sâmbure asemănător stă în ambele.

În povestea biblică a Evei (că, nu-i aşa, ladie’s first) şi a lui Adam, tot lăcomia este cea care dezlănţuie catastrofa. Ne place să credem că aceşti mari înaintaşi ai noştri erau curioşi, aşa, ştiinţific, să vadă ce gust are mărul acela, oprit. Dar de fapt s-au lăcomit pentru că nu le ajungea ceea ce li se dăduse voie să guste şi voiau un gust nou? Că de-aici o fi început totul sau că este doar o parabolă a naturii omeneşti nici nu are vreo importanţă, cert este că tot de la lăcomie s-a pornit pe calea pe care încă mai mergem. Şi toate descoperirile ştiinţifice, tot progresul tehnologic, cel atât de lăudat şi, poate, pe bună dreptate, provin – mi se pare – tocmai din lăcomia specifică omului.

Aşa că, atunci când căutăm deosebirile dintre specia noastră şi celelalte specii animale, poate că n-ar fi rău să luăm în considerare şi lăcomia. Cu ajutorul căreia am supravieţuit, ca specie, atâtea – de altfel puţine în raport cu timpul geologic – mii de ani.