Vede toată lumea: lumea se schimbă, lumea s-a schimbat. De când jucătorii de fotbal au ajuns să coste bani, ca orice (altă?) marfă, parcă şi fotbalul s-a schimbat. Oricum, tehnica vedetelor, a celor care valorează peste o sută de milioane de euro sau de dolari, ca să nu mai vorbesc de cei de peste două sute de milioane, tehnica acestora, spun, a devenit una în măsură să uimească. De câte ori mai revedem imagini de la meciuri de fotbal din decenii îndepărtate, avem senzaţia pe care ne-o provoacă filmele artistice de-acum şapte-opt decenii. Totul pare mai şters, mai inabilă arta jucătorilor, deşi probabil la vremea lor uimeau şi ei, dar mult mai puţină lume, căci televiziunea nu se extinsese în halul în care e azi.

O imagine a lumii viitoare este componenţa echipelor, care – deşi naţionale – nu mai sunt mono-etnice (cu excepţia celor ale Japoniei şi Coreei de Sud şi, parcă, ale ţărilor arabe), astăzi francez însemnând şi Pogba şi Griezman şi aşa mai departe. (Că n-am să mă apuc să enumăr aici echipele care s-au înfruntat la campionatul mondial recent, din Rusia.) Este lumea în care trăim, unde fostele rase s-au amestecat şi nu mai constituie motiv de separare, ci dimpotrivă. Poate că mă grăbesc, dar lucrurile se îndreaptă destul de hotărât în direcţia aceea.

Pentru românii verzi, amestecul culorilor e ceva destul de greu de acceptat, aici încă lupta pentru identitatea cu tentă intens mono-etnică fiind încă în toi. De aia avem şi un minister al culturii care şi-a dobândit încă un determinativ, „şi al identităţii naţionale”. E greu să te desprinzi de deprinderi (numai un fonem, s, desparte aceste două cuvinte!) care durează de secole. Nu multe, dar totuşi au intrat în conştiinţa noastră. Încă mai funcţionează ideea că Mihai Viteazul a fost primul care a avut conştiinţă naţională românească la noi, încă ne mai aplecăm cu evlavie în faţa a te miri ce e numai românesc. Nu că n-ar trebui să o facem, dar nu excluzând, aşa cum se întâmplă prea adesea, pe ceilalţi. Cât despre Mihai, acest voievod viteaz, după cum o spune şi particula adăugată numelui său de istoria ulterioară, îşi va fi mărit moşia, sigur, bazându-se pe vecinătatea imediată a celor două ţări pentru scurtă vreme anexate, dar pare greu de crezut că a făcut-o pentru a fonda un stat naţional unitar român. Şi, oare, i se spunea încă din timpul vieţii aşa, adică Mihai Viteazul? Sau numai Mihai Vodă, cum era moda pe-atunci? Dar chiar dacă i s-ar fi spus aşa, tot n-ar fi fost un semn al înaltei sale conştiinţe naţionale.

Învăţământul românesc a profesat multă vreme un naţionalism accentuat, apoi a fost predat unui fals internaţionalism proletar, pentru ca, în anii lui N. Ceauşescu, să revină la matca naţionalistă, de data asta pe o altă spiră a spiralei istoriei. Şi istoria asta în spirală – la imaginea grafică nu cugetă nimeni? – continuă. Ne apărăm mereu de pretenţiile unora sau ale altora, ştiţi dumneavoastră ale cui, dar fanatismul naţionalist nu cred că e soluţia cea mai corectă, în această lume pe cale de reorganizare şi, într-un fel, de regenerare.

Încercările de a readuce istoria pe un plan cât de cât obiectiv, scoţându-o din plasa încâlcită a ideologiei, pe care le face Lucian Boia, sunt întâmpinate cu o ostilitate evidentă de multă lume la noi, de mulţi intelectuali şi specialişti în această ştiinţă. În fond, istoria nu este decât o docu-ficţiune sau o ficţiune autoreferenţială, pentru că faptele, odată consumate, nu lasă altceva decât impresii în minţile oamenilor, inclusiv în cele ale istoricilor. Documentele nu fac decât să confirme unele impresii sau să le infirme, iar asta le face utile sau de dat la o parte, dacă nu corespund ideii dinainte stabilite despre evenimentele la care se referă şi una, şi alta. Că istoria este o poveste, ştie toată lumea. Or, în zilele noastre, toată lumea vânează poveşti, am auzit undeva că şi „arhitectura spune o poveste”, mă rog, pentru cine ştie să asculte zidurile vechi sau noi. Numai că această poveste n-ar mai trebui să ambiţioneze la altceva decât la o mare obiectivitate, ceea ce nu e cazul celorlalte poveşti. Or, tocmai asta nu prea întâlnim la istoricii noştri trecuţi, prezenţi şi, cine ştie, chiar viitori. Scriu nişte istorici maghiari o istorie a Transilvaniei, supusă ideologiei lor, ideii că Transilvania a aparţinut dintotdeauna statului maghiar, hop şi noi cu una pe dos. Şi astfel meciul acesta, dintr-un campionat deloc mondial, ci mai degrabă local, nu se mai termină. În loc să recunoască şi unii, şi alţii ceea ce e de recunoscut în documente (că altă sursă nu există) şi să trecem mai departe, odată ce lumea, oricum, a trecut demult de 1919, de Trianon, de 1940 şi de 1945.

Lumea se schimbă, fotbalul se schimbă, dar lumea noastră est-europeană, ba.