Trec uneori pe-o stradă centrală din Bucureşti, nu departe de Parcul Cişmigiu, la doi paşi de primăria cu p mare de tipar. De câte ori bat trotuarele acestei străzi nu-mi vine să cred: dalele cântă. Mă rog, cam afon, dar însă totuşi, vorba versului lui Geo Dumitrescu.

Ştiţi cum e lucrat un pian? Nu de pianist, asta vine mai târziu, ci de fabrica de piane. Într-o cutie de lemn, mai mare sau mai mică, după caz (sunt pianine, cu coardele aşezate vertical, piane scurte, piane cu coadă), se culcă un fel de harfă, ceva mai complicată însă, dar am folosit cuvântul spre simplificarea înţelegerii. Deasupra acestei harfe, care are o mulţime de coarde metalice bine întinse, se amplasează un fel de pieptene cu ciocănele (la început a şi existat un instrument numit pianul cu ciocănele, hammerklavier), care, pe urmă, când se va cânta la acest pian, vor bate mai scurt sau mai lung în coardele aferente. Dar aceste ciocănele nu sunt, nici ele, de capul lor, ci sunt legate de clapele, albe şi negre, pe care toată lumea le vede, căci asta e ce apare la suprafaţă, restul, harfa, ciocănelele nu se văd prea des de către spectatorii-ascultători ai unui concert de piane tradiţionale. În cazul pianinelor, harfa stă în picioare, acestea ocupând mai degrabă un spaţiu vertical decât unul orizontal, spre deosebire de pianele de concert, unde e orizontală.

De instrumentul de mai sus mi-am amintit atunci când am păşit prima oară pe pianele de pe strada Ion Brezoianu, colţ cu Bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, fost Gh. Gheorghiu-Dej, fost tot Elisabeta. Departe sunetele, deloc melodioase, în schimb enervante, pe care le scoteau paşii mei, ca şi cei ai celorlalţi participanţi la trafic, vorba aia, pe-acolo, de cele pe care le scot clapele vizibile, albe şi negre, ale pianelor, fie ele lungi, de concert, fie doar pianine. Sau, cum s-ar spune în româna coruptă (scuzaţi, d-lor politicieni!) de azi, decât pianine. Ceea ce a permis imaginaţiei mele să zburde, în lipsă de o posibilitate mai constructivă, şi să vadă, undeva, în adânc, dar nu prea în adânc (scuzaţi că l-am folosit pe undeva altfel decât temporal, cum se face azi, d-lor jurnalişti!), toată filiera aia de cabluri, nu prea fine în cazul nostru, precum şi harfa ca vai de ea, care scotea, totuşi, chinuită, aceste zgomote, că note mi-e greu să spun că erau.

Au trecut câţiva ani de când, prima oară, am cântat la pianele de pe strada Brezoianu, cu ambele picioare – dar, vai, n-o fi vorba de o adevărată orgă?, că acolo interpretul lucrează din greu (scuzaţi că n-am spus/ scris la greu, cum se zice azi, ci aşa cum a fost peste o sută de ani corect, doamnelor şi domnişoarelor şi domnilor!) cu picioarele – şi nimic nu s-a schimbat, pianele sau orgile (hai, fie, harmoniumurile) de pe strada Ion Brezoianu (Brezoianu Ion, după alţii, mai primitivi) nu s-au clintit de-acolo.

Am văzut acum câţiva ani că o primărie, nu mai ţin minte din ce oraş şi dacă era românesc sau străin, a pus să se deseneze nişte clape de pian – (a, da, cred că mi-am adus aminte: Sibiu) – pe o trecere de pietoni (dacă nu mă înşel chiar aceea din faţa Teatrului „Radu Stanca”), în cinstea, iarăşi dacă nu mă înşel, bicentenarului Chopin. Sau o fi fost în altă cinste… Da, dar alea nu scoteau nici un sunet, în timp ce astea, deşi nu sunt vizibile ca atare, cântă (şi ele, cum pot). Aştept cu interes ziua când o să devenim cu toţii, cei care trecem pe strada Brezoianu, vreau să spun – şi suntem destui – pianişti, fie şi cu picioarele.

Se spune adesea despre cineva care scrie prost că scrie cu picioarele. Ei, bine, noi, trecătorii pe-aceasta stradă, cântăm la pian cu picioarele, ba şi cu trolerele atunci când plecăm undeva, sau ne întoarcem de undeva. Mai ales la întoarcere, e drăguţ, tandru: muzica dalelor (că nu pot să spun a sferelor) ne aminteşte că peste scurt timp vom fi iar în căsuţa noastră, cuibuşor – mai mult sau mai puţin – de nebunii, care ne aşteaptă ca să vii…(mă rog, am înlocuit eu pe te cu ne). Legăturile invizibile dintre paşii noştri şi dalele cantante sunt mai ceva decât cablurile ce leagă adevăratele clape de adevăratele ciocănele dintr-un pian banal (sic), Steinway sau Pleyel, sau chiar Bechstein, la care nu cântă decât aleşii. Aici, la pianele de pe strada Brezoianu cântăm toţi, adică noi, poporul, sau cum i-ar fi spus Caragiale, dar într-o cu totul altă ocazie, boborul. Ce-o să ne facem după ce vreun edil atent va repara trotuarele, nu doar, mereu, bordurile? Cine ne va mai cânta sub picioare, vesel, întoarcerea acasă? Noroc că nu se grăbesc şi, oricum, noi n-o să trăim atâtea sute de ani câte vor trece până atunci.