Văd uneori, cam prea des, spectacole de teatru care au ca pretext opere dramatice vestite, cel mai adesea câte un Shakespeare, că acesta „dă bine” la afiş şi la publicul dornic – nu-i aşa? – de cultură, şi mă întreb dacă-i parodie sau simplă injurie sau, mai pe româneşte, înjurătură.

Şi atunci mă întorc la definiţii. Primul dicţionar pe care-l iau este, fireşte, celebrul nostru DEX. Aici găsesc: „PARODIE, parodii, s.f. 1. Creaţie literară în care se preiau temele, motivele şi mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obţine un efect satiric sau comic. 2. Imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. P. ext. Bătaie de joc. – din fr. parodie.” Nu mai e nevoie, deci, să trec la Larousse. Dar, quand-męme, ce zice Larousse-ul? El zice că parodia e o „imitaţie burlescă a unei opere literare sau artistice.” Asta la cifra 1, la 2: „Imitaţie grosieră” şi exemplu: „O parodie de proces”. În paranteză fie spus, de asemenea parodii de procese o să avem parte dacă modificările justiţiei concepute de guvernanţii actuali rămân aşa. La capitolul injurie, găsim şi „insultă, rănire (gravă), invectivă”. Asta vine din latinescul injuria, dar şi din francezul injure.

Pare simplu de stabilit când, de exemplu, un spectacol de teatru e o parodie şi când o simplă injurie. Asta la prima vedere, dar la a doua lucrurile se mai complică. După definiţiile dicţionarelor ar fi simplu, dar după ce vedem adesea pe scene nu e chiar aşa. Ne-am obişnuit cu spectacolele după Cehov, după Shakespeare sau chiar după alţii, mai mititei. Cei mici de tot scapă: acolo modificările se fac tacit, ori sunt lăsaţi deoparte. După-ul ăsta vine din dorinţa regizorului, mai ales a lui, de a demonstra ceva, în general altceva decât voise autorul textului ales, dar, din lipsă de mijloace proprii, cetăţeanul respectiv apelează la un nume răsunător. Când sub titlul anunţat se pune un după înţelegi că e, de fapt, altceva, eventual o parodie.

În arte, în general, după-ul a apărut demult, odată cu postmodernismul. Tehnica citatului ar mai fi cum ar mai fi, dar şi ea nu dezvăluie altceva decât că autorul care-l foloseşte simte nevoia unei cârje deja omologate, care să sprijine eventuala puţinătate a ideilor sale. Sau un fel de a trage cu ochiul spre public, aşa cum fac adesea actorii consideraţi cabotini, după (în cazul acesta un cuvânt inocent) ce premiera a trecut de mult. În literatură, citatul e şi un semnal către cititor: să văd dacă te-ai prins. Semnal valabil odată, atunci când, de fapt, nu se practica şi când cititorii, care existau, puteau fi suspectaţi de a fi citit şi altele înainte, deci, de a reacţiona la citatul inclus în noua operă. Postmodernismul este, oricum, un curent fabricat de o epocă decadentă, în cadrul căreia creativitatea împrumută forme caracteristice altădată artelor decorative.

În franceză, demult, cuvântul peintre, adică pictor pe româneşte, înseamnă zugrav, iar dacă vrei să spui pictor în sensul nostru, îi mai adaugi un artiste şi rezultă artiste peintre. Celor foarte cunoscuţi nu mai trebuie să le adaugi nimic, ajunge să spui Monet şi toată lumea înţelege că e peintre, în nici un caz zugrav. Dar când Ştefan Luchian îşi intitulează un autoportret Un zugrav, o face dintr-un fel de ironie tristă, ori poate dintr-o conştiinţă a propriei valori, nerecunoscute de societate.

Revenind la postmodernism, acesta e produsul unei epoci în care satisfacţia estetică înglobează în ea şi o bună parte de realism, pragmatism, sau, în orice caz, altceva decât cuprindea înainte. Epoca unor oameni cu ochii şi urechile în toate părţile, care ar trebui, cel puţin teoretic, să semene în toate vânturile sau, mai degrabă, să culeagă din toate zările. Dar nu cumva îmi fac iluzii şi toate vânturile astea sunt doar virtualităţile de pe instrumentele actuale de – era să zic tortură, liber consimţită, fireşte – unde e totul şi nimic? Iar încercarea disperată a regizorilor de teatru de a le mai pune în faţă câte un Shakespeare sau câte un Cehov – cu Ibsen, de pildă, e mai greu – această încercare, zic, e făcută în scopul de a mai păstra ce se mai poate păstra din patrimoniul de idei şi de simţiri ale unui trecut tot mai neglijat, tot mai uitat altfel? Şi, aşa, mai cu un după, mai cu o parodie care poate părea chiar injurie, la rigoare, li se mai strecoară şi ăstora, prizonierilor i-pod-urilor şi altor i-nu ştiu ce, câte un Romeo, câte o Julietă, câte un Hamlet sau un Richard (mai des III decât II).

Culmea este că se găsesc indivizi care nu sunt încă totalmente predaţi uitării trecutului şi patrimoniului său de idei şi simţiri, care – din snobism, din superficialitate, din simplu conformism – aprobă cu însufleţire asemenea, în fond, contrafaceri pentru a fi în pas cu vremea. Pe de altă parte, nici să te pui contra curentului nu e o soluţie cât de cât raţională, dar cine ştie, poate că puţină iraţionalitate nu strică atunci când e de păstrat ceea ce pare să moară, deşi nu şi-a atins vârsta la care fenomenul să fie ireversibil.

Oare a fi în pas cu vremea să însemne supunerea oarbă în faţa modelor şi a dictaturilor? În faţa proştilor şi a ticăloşilor.