O foarte frumoasă şi plină de haz schiţă a lui Caragiale se intitulează Amicul X... . E povestea unui ins care, la cafenea, îl epatează pe eul prozaic (I. L. C.) cu legăturile sale în înalta lume a politicii. După un preambul care generalizează cazul, ca să zic aşa, sau, mai degrabă, îl transformă în simbol ori îi dă „măreţie de simbol”, cum spunea, descriind alt personaj, G. Topîrceanu, se trece la fapte. Amicul X îi povesteşte eului prozaic (dacă există eu liric, trebuie să existe şi unul prozaic, nu?) despre multele lui întâlniri cu personajele zilei: lui Take Ionescu îi spune Tăchiţă, deh, ca un bun amic unui bun amic, lui P. P. Carp, dar să-i dăm cuvântul scris lui Caragiale:

„– …Când intram la el, ieşea şeful…

Noi, eu şi dumneata, zicem d. Petre Carp, sau d. Carp, când ne e mai degrabă; amicul meu X… zice şi mai simplu: şeful.”

Iar şeful ce-i zice el lui X?

„«Mergi la Take?» zic: «Da!» zice: «Mai caută de-l convinge şi tu, că pe mine m-a obosit!» şi a plecat râzând. Nu-l ştii pe şeful?...// – Nu!, zic eu. – …Zeflemist… Am râs alaltăieri cu el la «Continental»!...”

Apoi urmează şirul prietenilor importanţi ai amicului X: Delavrancea e pentru el Barbu, Nicu Filipescu e Nicu, Costică Arion e Costică, Marghiloman e Alexandru, Costică Ollănescu e alt Costică, spre aiureala interlocutorului său, încurcat în Costici, după care urmează, aşa, într-o doară, informaţia despre cum se va face guvernul, cine la ce va fi ministru (pe-atunci guvernul era ceva mai restrâns decât azi), nu fără a saluta ceremonios pe un mahăr care trece, în trăsură, că pe-atunci nu existau automobile negre, însă fără să-l bage în seamă. Cum altfel? Apoi îl anunţă pe – scuzaţi – Nenea Iancu, grăbit, că trebuie să plece peste jumătate de oră la Sinaia cu „Nicu”, dar mai trebuie să treacă şi pe la „Barbu”, între timp, lăsându-i nota de achitat năucitului său interlocutor, eul prozaic. Numai că a doua zi dimineaţa, în „tren de plăcere”, la clasa a treia, Amicul X tocmai le explica unor negustori că el i-a spus, fireşte, unei mărimi, „ghenerale, nu te băga!”, lămurindu-l pe miratul său interlocutor de ieri că s-a „încurcat la vorbă cu Barbu” şi a pierdut trenul.

Din toată fanfaronada asta, Amicul X câştigă o infimă consumaţie, „două halbe şi-un corn”, în timp ce amicii X, Y, Z din zilele noastre, când se fac poze, ei, ăştia câştigă rating.

La urma urmelor, de ce să nu punem în practică, încă din timpul vieţii, preceptele biblice, chiar într-o perioadă în care mai nimeni nu se gândeşte la ele?! Doar ştim, de-acolo, că în cele din urmă, împăratul şi ostaşul vor fi egali. În moarte. Da, dar nu e mai profitabil să ne dăm egali cu ei, cei mari, sau preamăriţi, fie şi pe nedrept, dar mai ales cu cei preamăriţi pe drept, înainte de a deveni oase goale?

Tăchiţă şi Barbu, Costică şi Costică, şefu’ şi Alexandru, Nicu şi Nababul, cu care Amicul X se bate pe burtă în propria sa autoficţiune, au dispărut, poate nici oasele lor nu mai sunt, nici trenurile de plăcere Bucureşti - Sinaia nu mai circulă, iar cele ce mai trec pe-acolo au devenit mai mult de neplăcere. Şi, totuşi, Amicul X le-a supravieţuit tuturor, fie şi luând alte înfăţişări,

o fi şi X, o fi şi Y, o fi şi Z,

o fi pe străzi, la cafenele, o fi pe internet…

Cineva spunea, la o televiziune, zilele trecute, (între timp şi mai trecute) că nu trăim în lumea lui Caragiale, care era mai cinstită, totuşi: Cetăţeanul Turmentat nu voia să primească nimic în schimbul votului său, el nu voia decât să ştie pe cine să voteze, aşa, din datorie, însuşire care a cam dispărut de mult pe la noi, adaug eu. Da, dar rămân atâtea alte personaje, politicianul care ar face legi împotriva alcoolismului, pentru că „nu se mai poate monşer cu ţa’anii, s’beţivi”, cum i-o spune printre sughiţuri, în plină beţie, aceluiaşi eu prozaic, eternul Nenea Iancu. Sigur, progresul a fost mare, nu mai e vorba de beţivani care ar vrea să legifereze împotriva alcoolismului altora, ci de cu totul alte zone, pe care mai bine să nu le pomenesc. Iar peste toţi şi peste toate, deşi dedesubtul lor cel mai adeseori, tronează – şi sus şi jos – Amicul X, cel vizibil în poze cu tot felul de mărimi ale zilei, ca să se vadă şi să fie văzut.

Vanitas vanitatum! spuneau latinii, dar nu mai spunem noi, uitând, deliberat sau nu, tot ce ne-ar putea face să ne schimbăm comportamentul, frustrările şi nimicnicia: în înţelepciune, pace şi linişte sufletească. Vanitatea e acum legea nescrisă, dar care „lucrează peste noi”, înainte ca, vorba lui Lucian Blaga, lucrarea asta să fie întreprinsă de „frumuseţea şi cu moartea”, de fapt, mai mult de cea din urmă.

Vorba Amicului X: „eu i-am spus, ghenerale, nu te băga!”

PS. Mărturisesc că mi s-a întâmplat să fiu fotografiat cu două mari personalităţi ale acestei lumi româneşti, tot mai săracă în oameni de mare valoare, şi m-am trezit pe Facebook, dar Dumnezeu mi-e martor că n-am pus eu poza ca să se vadă cine – vorba bănăţenilor – mi-s. Şi uite-aşa, oi fi ajuns şi eu, chiar fără să vreau, Amicul X numărul nu ştiu cât, că lista ar fi lungă, dacă ar sta cineva să o facă.