Acum aproape zece ani, într-un cartier îndepărtat şi rezidenţial de la Toronto, persoana cu care eram mi-a arătat o maşină mortuară, mirându-se foarte că circulă ziua. M-a lămurit: morţii se transportă numai noaptea, ca să nu vadă prea multă lume maşina asta. Cu care, am completat eu în gând, vor fi plimbaţi cu toţii, cândva, mai devreme sau mai târziu. Era o scenă dintr-un film în care oamenii de azi nu mai vor să ştie că or să joace, vrând-nevrând, fiecare odată şi-odată.

Moartea viitoare e, ca şi trecutul (trecut, nu-i aşa?), o expresie a situaţiei omului în lume, despre care cel de azi nu mai prea vrea să ştie înainte de a veni momentul – ca să zic aşa – oportun. Nu mai vrem să ni se pună în faţă oglinda care ne arată viitorul, cum nu mai vrem să ni se pună în faţă pozele trecutului, acolo unde oamenii reprezentaţi au suferit deja „şocul viitorului” lor. La asta o să ne gândim mâine, vorba eroinei din Pe aripile vântului, mult citată şi într-o piesă românească de doi bani, de-acum vreo 60 de ani.

Într-un film crud de altădată era o scenă sau o serie de scene care reprezentau nişte bătrâni aşezaţi, dacă-mi aduc bine aminte, în tribunele unui bazin de înot şi care asistă la apariţia unor tineri frumoşi, băieţi şi fete, în costume de baie, cu corpurile, deci, dezgolite, iar când îi văd, bătrânii năvălesc asupra lor. Ca să pună mâna pe ei, sau ca să-i omoare, ori sperând să-i aducă la starea jalnică a lor înşişi, cine ştie? Nu sunt sigur că scena e chiar aşa, dar cam asta pare a fi ideea, dacă asta-i vreo idee. Ziceţi-i Mondo cane şi gata. (De ce-o fi bietul câine invocat mereu în astfel de contexte?)

Astăzi lumea se – cum se spune – focusează mai ales pe tineri, pe soarta tinerilor, fireşte, importantă pentru supravieţuirea umanităţii, dar ascunzând cumva, în subsolul acestei preferinţe, şi fuga de propria maturitate, adulteţe, dacă vreţi. E drept, pe la ştirile televiziunilor se vorbeşte, şi încă insistent, şi de bătrânii abandonaţi sau suferinzi sau pentru care societatea face tot ce poate (în alte ţări, mai vestice, fireşte).

Uităm figurile celor de altădată, dacă se poate şi numele lor, ca să facem loc celor de azi, cu nume şi figuri, sperăm cotidian că bătrânii aflaţi încă în viaţă or să dispară odată – vezi şi atacurile literaţilor de tip nou la adresa celor ceva mai vechi – pentru a li se putea lua locul. Dar nimeni nu-şi imaginează că locurile nu sunt fixe – e drept, memoria omenirii, câtă e, şi nu prea e, are locuri puţine –, aşa încât n-ai decât să-ţi creezi singur locul tău, nu să devii un nou X sau un nou Y, după ce X-ul şi Y-ul iniţiali îşi vor fi dat obştescul sfârşit.

Trecutul ca viitor e spaima tuturor. Moartea cuiva – nu dau nume, dar ele se dau de către unii, mai grăbiţi – nu e decât imaginea răsturnată a morţii altcuiva, aflat încă la oarecare distanţă, cel puţin teoretică, de inevitabilitatea ei. Trecutul e – n-o să vă vină să credeţi – chiar oglinda unui viitor care o fi el mic, negru şi o fi bătând la uşă, dar e inevitabil şi asta nu vrem să ştim. Că-i deschizi, că nu-i deschizi, dacă nu răspunzi, o deschide el, din proprie iniţiativă. E o banalitate că viitorul devine, cât ai bate din palme, nimic mai mult decât trecut.

Ceilalţi, cei ajunşi deja pe la pragurile finale, mai recurg, şi ei, la paliative: se întorc la imaginile propriului trecut sau ale contemporanilor lor, sperând că-şi regăsesc acolo propria tinereţe, deci propria îndepărtare de final. Şi unii şi alţii greşesc, dar poate că nici unii şi nici alţii nu greşesc, ci se comportă în singurul fel uman posibil.

Personal, dacă îmi pot permite o dată să fac o mărturisire, prefer să revăd sau să văd filme de acum 40 - 50 de ani, cu vedete care-mi erau contemporane atunci, retrăind epoca, deşi aceasta nu era deloc favorabilă vreunei bucurii, în afară de aceea, copleşitoare, dar inconştientă, că eram tânăr şi gata.

Dacă m-aş întoarce la literatură, văd mereu afirmaţia că nicăieri în lume, în afară de România, nu se mai scriu istorii literare. Păi de ce? Nu s-a întrebat nimeni? Pentru ca să se practice o foarte practică (sic) uitare din clipa când autorii, care altfel ar intra în istoriile literare, ar dispărea şi să se vorbească, aşa cum o fac personajele topârceniene din În jurul unui divorţ, numai şi numai de vedetele şi evenimentele cele mai recente. Urmele conservatorismului, cât de puţine ar fi ele, trebuie, aşadar, să dispară ca să lase locul liber, curat (mă rog, să zicem, deşi pare dimpotrivă), pentru cei care se potrivesc sau pentru cei care se nimeresc.

Hazlie mi se pare comportarea unor oameni avansaţi în vârstă care vor să le facă pe plac celor mai noi, atacând tocmai ideea asta a supravieţuirii unora mai mult decât alţii, a supravieţuirii unor forme de viaţă socială pe care prezentul e decis să le abolească. Vezi cazul revistelor literare, într-un foarte instructiv articol al cuiva aflat în cestie, care pledează pentru dispariţia lor, nedându-şi seama că nu face decât să încerce să-şi taie craca de sub picioare, că nu e aşezat în partea care rămâne lângă trunchi, ci chiar în aceea care va cădea, cu el cu tot. E uşor să placi o clipă celor mai tineri decât tine, e uşor să le faci pe plac, dacă ai predispoziţia spre un anume conformism. Mai greu e să te menţii în ochii şi memoria lor, care, oricum, e decisă să se cureţe cât de repede posibil de zgura trecutului, din care faci parte chiar şi tu, cel odată aliat cu ei, şi din care or să facă şi ei parte, cât vor bate din palme.