Unul dintre autorii Cărţii negre a comunismului, Thierry Wolton, a scris şi O istorie mondială a comunismului, care-ţi poate face părul măciucă, indiferent dacă ai trăit unele dintre faptele relatate acolo sau nu.

Istoria lui Wolton, care nu se pretinde singura posibilă, având în faţă particula „o” (O istorie…), adună în cele trei volume ale sale, dintre care două apărute deja în româneşte, primul volum, Călăii, şi al doilea, Victimele, atrocităţi din toate ţările, ca răspuns la apelul lui Marx de a se uni, chiar dacă acela invoca unirea pentru proletari. Dar crimele abominabile, comparabile numai cu cele ale naziştilor, făcute, chipurile, în beneficiul muncitorilor din diferitele ţări căzute în această capcană, nu au nimic comun cu proletariatul.

Thierry Wolton demonstrează, fără posibilitate de contrazicere, că marxismul a fost folosit de Lenin pentru a prelua puterea în favoarea unui grup care, apoi, s-a declarat exponent al celor mai obidiţi locuitori ai Rusiei ţariste, revoluţia de la Petrograd nefiind, în fond, altceva decât o lovitură de stat. Ideea nu e nouă, toţi aceia care au studiat cu obiectivitate „Marea Revoluţie din Octombrie” au constatat că ea nu a fost altceva decât o lovitură de stat. Cum lovitură de stat a fost şi pretinsa revoluţie a lui Mao, una care s-a întrecut în atrocităţi cu aceea din Rusia.

Sunt în primul volum al istoriei lui Wolton crime care au mai fost menţionate şi în Cartea neagră a comunismului, dar parcă mai fundamentate documentar de data aceasta şi mai dezvoltată naraţiunea lor, dacă ne referim numai la canibalismul din aşa-zisul „marş cel lung” sau din Cambodgia khmerilor roşii, la ospeţele barbare cu ficaţii celor ucişi, ca „duşmani ai poporului”.

Thierry Wolton trece în revistă toate zonele care au căzut pradă barbariei comuniste, din Rusia şi până în Cuba şi în Etiopia, dar observă, atât în această carte, cât şi într-una oarecum complementară, intitulată Negaţionsimul de stânga, că nici la aflarea teribilelor dezvăluiri ale crimelor regimurilor comuniste, simpatizanţii lor din Vest nu au cedat şi nu au acceptat realitatea. Aceasta este, spune autorul celor două cărţi fundamentale pentru cunoaşterea istoriei recente a lumii, caracteristica acestei ideologii: că nu acceptă realitatea, ci o distorsionează ca să se potrivească modelului anunţat şi clamat fără încetare.

Noi, aici, în România, am trăit şi – din păcate – încă mai trăim epoca minciunii oficiale, de la obsedanta afirmaţie a „celei mai bune dintre lumi”, care ar fi fost comunismul, la minciunile propagate astăzi în spaţiul public de către politicieni veroşi ieşiţi, în fond, din mantaua regimului comunist. Mentalitatea lui nu e cum e, ci cum îţi spun eu că este a prins rădăcini adânci şi prea puternice în minţile oamenilor, mai ales într-ale celor care-şi doresc puterea politică, pentru ca democraţia să-şi poată face apariţia în doar câţiva ani.

Câţiva ani? Dar au trecut treizeci de atunci, veţi spune. Şi iată că lumea, cel puţin cea românească, nu s-a schimbat fundamental, iată că mai avem şi astăzi în faţă politicieni care se pretind democraţi şi care mint cu neruşinarea comuniştilor de altădată, care, şi ei, îşi spuneau democraţi, democraţi populari, cu un pleonasm aiuritor la început, generalizat pe urmă în această parte, nefericită, a lumii.

De altfel, şi Thierry Wolton, când se referă la creaţiile URSS-ului de după al Doilea Război Mondial, le numeşte tot „democraţii populare”, nu înainte de a ne da de înţeles că a înţeles tot ridicolul şi mai ales minciuna care stă în adâncul acestei expresii inventate de analfabeţi pentru analfabeţi şi generalizată chiar la cei alfabetizaţi deja.

În Cambodgia, redenumită de Pol Pot şi ucigaşii săi Kampuchia Democrată, care numai democrată nu era, intelectualii au fost primele victime ale torturilor şi execuţiilor, fapt ce ne-ar fi putut aminti de lozincile clamate în stradă de muncitorii de pe marile platforme industriale din Bucureşti, scoşi ca să strige „Moarte intelectualilor!”. Nu cred că vreunul dintre acei oameni care străbăteau Bulevardul Magheru urlând astfel avea habar că, mai la est, mult mai la est, în Cambodgia, dar şi în China revoluţiei culturale a lui Mao, lozinca lor chiar fusese pusă în practică.

Pentru a înţelege ce a însemnat regimul lui Mao, să ne gândim la pianistul Li-Min-Cean, câştigător al primului Festival George Enescu de la Bucureşti, care a fost torturat, astfel încât atunci când, totuşi, acest experiment atroce a încetat, să nu mai poată fi muzicianul care se anunţa în anii aceia îndepărtaţi când bucurase lumea cu sensibilitatea şi tehnica sa.

Thierry Wolton observă că deosebirea dintre nazism şi comunism este – la barbarie echivalentă – aceea că, dacă primul îşi desemnase duşmanii de la început, evreii, comuniştii, homosexualii, ţiganii şi alte popoare considerate inferioare, comunismul îşi inventează duşmanii în fiecare zi. Azi îi sunt duşmani intelectualii şi îi trimite în lagăr, mâine i se năzăreşte pe ţărani şi pune la cale foametea din Ucraina anilor ‘30, când au murit milioane de oameni nevinovaţi, poimâine medicii evrei (vezi procesul halatelor albe), astfel încât nimeni să nu poată fi sigur că nu se numără printre următoarele victime. Această teroare continuă a şi reuşit să ţină sub control milioane şi milioane de oameni, sute de milioane, dacă ne gândim la China, pentru că oricine putea fi vizat de următoarea represiune.

Următoarele volume ale Istoriei lui Thierry Wolton sunt Victimele şi Complicii, acesta din urmă fiind cel mai nevralgic într-o Franţă unde şi astăzi mai colcăie stângismul prin universităţi şi unde „negaţionismul de stânga” mai e încă în floare.