Multe sunt episoadele din Don Quijote când personajul este luat drept nebun. Şi asta pentru că el trăia în lumea sa, iar ceilalţi în lumea lor.

Unul dintre acestea se desfăşoară într-un han, despre care hidalgo-ul nostru afirma cu tărie că e un castel, însoţindu-şi convingerea chiar de un atac cu lancea împotriva celor convinşi de contrariu. Iar când, din cauza agresiunii lui asupra unui reprezentant al Sfintei Frăţii (un fel de poliţie mai mult sau mai puţin secretă), se iscă o bătălie generală, care aproape că dărâmă hanul, tot el este cel care o opreşte, având, brusc, revelaţia că, de fapt, s-au trezit cu toţii într-o luptă livrescă, cea din Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, când Agramante şi Sobrino îl înfruntă pe Carol cel Mare. În realitate, Don Quijote de la Mancha are o mobilitate teribilă, care se manifestă într-o singură direcţie: dinspre realitate spre ficţiune. Sau invers?

Cei din jurul lui Don Q. îl văd ca pe un nebun, el îi vede pe ei ca pe nişte orbi. Scorul e 1 la 1, atâta doar că al doilea 1, dacă suntem de acord că primul e marcat de eroul lui Cervantes, îl înscriu mai mulţi inşi, dintre care unii, cazul membrului Sfintei Frăţii atacat de hidalgo, abia dacă ştiu să citească un ordin. Căci bietul om, începând să-şi aducă aminte de ordinul primit de a-l aresta pe un nebun care se dă drept cavaler rătăcitor pentru că eliberase nişte ocnaşi duşi spre galere, silabiseşte cu greu ordinul, dar îl identifică până la urmă pe cel descris acolo în persoana celui pe care-l are în faţă. Cât despre Cavalerul Tristei Figuri, acestuia puţin îi pasă de Sfânta Frăţie şi nici chiar de faptul că, după ce-i eliberase, câţiva dintre ocnaşii respectivi îi aplicaseră o corecţie grea, pentru că nu erau de acord cu felul cum vedea el lumea, fără măcar să le treacă prin cap că, dacă şi el ar fi văzut-o cum era, atunci ei şi-ar fi continuat drumul spre galere ca înainte de a-l întâlni, în lanţuri. Lumea realiştilor nu se prea potriveşte cu aceea a visătorilor sau, în cazul nostru, cu aceea a cititorilor, căci ce altceva e Don Quijote decât cititorul dus la absurd, ironizat chiar de „tatăl” său?

Şi mai e ceva: Don Quijote de la Mancha e credinciosul model, care crede şi nu mai cercetează, deşi până şi mai realistul său servitor şi scutier, Sancho Panza, îl previne că, de pildă, uriaşii pe care-i vede stăpânul său nu sunt decât nişte mori de vânt, sau că turma de oi care le vine din faţă nu e o armată vrăjmaşă care trebuie atacată. El crede şi nu se freacă la ochi, nu-şi pune întrebări, pentru că pe el l-au convins dinainte cărţile de aventuri cavalereşti cum e lumea şi cum sunt, deci, toate cele cu care se va întâlni.

Problema e una filozofică. Profesorul Ion Petrovici cita, în introducerea la cartea sa despre Kant, teza acestuia: „că nu cunoştinţele noastre se conformează după lucrurile exterioare, ci dimpotrivă, lumea din afară se dirijează după cerinţele spiritului nostru”. Aşadar, Don Quijote era un kantian avant la lettre, un idealist. Dacă avem un sistem de referinţe, lumea ni se pare într-un fel, un alt sistem de referinţe ne poate trimite în cu totul altă direcţie. Contează, aşadar, modelul pe care-l ai în cap atunci când vezi un obiect, altfel obiectul ţi se poate părea cu totul altceva. Cavalerul Tristei Figuri este, în fond, dincolo de forma cititorului dusă la absurd anunţat mai sus, omul primitiv, ghidat de o tradiţie, din păcate pentru el, falsă şi caducă. O tradiţie abandonată de ceilalţi, în general, din necunoaştere. Căci tradiţia cavalerilor rătăcitori a fost una trecătoare.

Dacă sărim paginile şi capitolele, ne putem aminti că, în finalul romanului lui Cervantes, eroul său îşi recapătă simţul realităţii, spre regretul lui Sancho Panza, care abia prinsese gustul autoiluzionării.

Mulţi oameni care nu au deschis în viaţa lor o carte, rămaşi la primitivismul unei tradiţii cunoscute, sunt convinşi că lectura cărţilor te înnebuneşte. Şi asta pentru că, într-adevăr, cei care citesc mai au şi astăzi, mult timp după ce cavalerul Don Quijote redevenise hidalgoul Alonso Quijana dintr-un sat din La Mancha, de al cărui nume Cervantes nici nu vrea să-şi mai aducă aminte..., impresia că lumea e mai uşor de acceptat şi mai uşor de înţeles aşa. Dacă pe Alonso Quijana lecturile l-au proiectat într-o existenţă chinuitoare, tot ele l-au făcut şi să trăiască o vreme în altă lume, care lui i se părea mai acceptabilă.

Lumea de azi a cărţilor nu mai duce tocmai în aceeaşi direcţie, chiar dacă unora li se mai pare, ca acum nu ştiu câte sute de ani, că te înnebuneşte. Un pic de iluzie îţi mai creează şi lecturile de azi, iluzia că înţelegi lumea din jurul tău, că eşti, de aceea, liber.

Cât despre adevărata libertate, altădată. Sau niciodată.