Pe la începutul lunii octombrie, am văzut la ştiri că nişte poliţişti încercau să-i oprească pe câţiva tineri instrumentişti să mai interpreteze muzică clasică pe un trotuar ce părea a fi din Bucureşti. Instrumentiştii erau dintre cei care studiaseră o muzică neglijată azi. Nu erau manele sunetele care se auzeau, deci, sărmanii poliţişti, locali sau naţionali, nu aveau cum să-şi dea seama de diferenţa între o văicăreală manelistă şi linia melodică a unor piese de Mozart sau Vivaldi şi de valoarea celei din urmă. Nişte bubuituri ale unei percuţii scăpate dinadins de sub control le-ar fi spus mult mai mult.

Ca-ntotdeauna, când vezi ceva ce nu merge în ţara ta te gândeşti dacă nu cumva altundeva asemenea lucruri nu se petrec. Cum îmi mai era încă vie imaginea şi sunetul pianului roşu de undeva din sudul Franţei, parcă am şi început să aud linia melodică a părţii a patra, Iarna, din Anotimpurile lui Vivaldi, pe care o interpreta, într-o reducţie pentru pian, un tânăr din piaţa Masséna, de la Nisa. Înainte ascultasem o piesă de Brahms, dacă-mi aduc bine aminte, căci asta nu s-a întâmplat ieri, iar zilele şi nopţile trec din ce în ce mai repede, parcă puse „pe repede înainte” de un operator ameţit de la un cinematograf de altădată. (De pildă, la cinematograful Bucureşti de pe Bulevardul Elisabeta, a cărui firmă mai stăruie şi azi deasupra intrării la nu ştiu ce magazin sau café.)

M-am apropiat de pianul roşu, de fapt o pianină de această culoare, într-o pauză, şi l-am întrebat pe pianist, un bărbat tânăr, pe nume Steve Villa-Massone, unde a studiat muzica. De fapt m-am introdus povestindu-i în trei-patru cuvinte despre ghitaristul deghizat în veneţian care studiase Conservatorul la Lyon. Mi-a spus că el a absolvit Conservatorul din Nisa, care e undeva, pe colina Cimiez, şi mi-a indicat reţelele de socializare pe/ în care e prezent, ca „pianist de rue”, ceea ce poate fi, acolo, la cealaltă margine a continentului nostru, o profesie. Tocmai îşi termina concertul, care trezise interesul unor persoane diverse, ba, o să râdeţi, chiar de diverse vârste, nu cum ne imaginam noi că „tineretul din ziua de azi...” şi bla-bla-bla... Mi-a spus că în zilele următoare nu va mai concerta – el n-a folosit termenul – în Place Masséna, pentru că va participa la un festival de muzică dintr-un orăşel al cărui nume nu-l ştiam. Pianistul „de rue” e şi compozitor şi îşi interpretează propriile compoziţii cu aceeaşi dăruire şi virtuozitate cu care abordează partiturile clasice. Mi-a spus că are prieteni români, cu care face muzică.

Pe Facebook, l-am găsit cântând la Festivalul Nocturnele Pianului Roşu (Les Nocturnes du Piano Rouge), organizat/e de primăria oraşului Beaulieu-sur-Mer, una dintre cele mai plăcute staţiuni de pe Coasta de Azur. Ceea ce n-am aflat de la el, pentru că se cam grăbea să plece după concert, am găsit pe Facebook: e de douăzeci de ani pianist de stradă, deşi mi s-a părut încă foarte tânăr, cu alura lui de baschetbalist domesticit.

Ca să fiu drept cu patria noastră, astă iarnă am ascultat de câteva ori, în Pasajul de la Universitatea din Bucureşti, un violonist român pe care nu-l goneau poliţiştii locali pentru „tulburarea liniştii publice”. Cu toate că (sic), interpret virtuoz şi el, acel tânăr violonist aborda şi el o altă parte din aceleaşi Anotimpuri de Vivaldi, cred că era Vara, urmând apoi, dacă-mi aduc bine aminte, cu o Partită pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Lumea trecea pe lângă el grăbită spre metrou, dar erau şi persoane care, probabil sătule de zgomotele nesimţite revărsate din te miri ce automobil scump, surprinse de o asemenea alternativă, se opreau şi ascultau o clipă, două clipe, minute în şir chiar, sunetele dintr-o altă lume.

De-a lungul anilor de după revoluţie, câte feluri de interpretări (să le zicem totuşi aşa) s-au putut auzi, lansate de concetăţeni de-ai noştri, ba la Paris, ba la Verona, ba la Roma... O evoluţie se poate sesiza din acei ani ’90, când au dat năvală spre vest te miri ce soi de lăutari, până azi, când şi ai noştri s-au mai lustruit, din punct de vedere muzical. Sau, poate, generaţia datului buzna cu fie ce-o fi în frunte a obosit sau a dispărut şi acum alta începe să-şi scoată capul în lume!

Pianul Roşu de la Nisa ori de la Beaulieu-sur-Mer poate fi un reper, unul dintre cele care să ne mai demonstreze că lumea e, totuşi, diversă, iar progresul nu e fixat pe aceeaşi direcţie. Aceea a prostului gust.