Călătoresc în trenuri de mai bine de 60 de ani. Am pus piciorul în primul vagon de tren înainte de a mi se fi format pelicula subţire pe care, după aceea, mi s-au înregistrat vrute şi mai ales nevrute. Am înghiţit fumul negru al locomotivelor cu aburi şi mi-au intrat în ochi micile fragmente de zgură trimise cu generozitate din aceeaşi direcţie, când voiam să privesc viitorul în faţă. Viitorul e un fel de a spune, mă uitam înainte să văd dacă ajungem şi dacă da, unde. Ca să nu-mi întreb tatăl, ca Moromete, încotro mergem noi, domnule. Că mai mult cu el călătoream, doar la mutările mari, cum ar fi cea din Dobrogea în Ardeal sau cealaltă, returul, din Ardeal în Argeş, participa, fireşte, şi mama. M-aş putea numi, eu pe mine însumi, un profesionist al călătoriei cu trenul. Am avut privilegiul de a face chiar un drum la Paris cu trenul, ba cred că două. Am atins, cândva, şi malul celălalt al continentului, dacă al Mării Negre e „ăsta”, tot cu trenul, e drept, continuând de la gara Knokke-Heist pe jos că n-aveam încă vreun sfanţ convertibil în buzunar.

Mă gândesc uneori cu tristeţe că nu am avut inspiraţia să-mi notez toate traseele acelea mărunte din primii ani ai vieţii mele, prin Dobrogea, pe urmă prin Ardeal, pe urmă dincoace de munţi, şi în continuare, până în ziua de azi. Numele staţiilor prin care treceam atunci mi-au mai rămas sub forma unor ecouri sau a unor ritmuri şi numere de silabe, în care nu mai intră, însă, chiar sunetele exacte care compuneau acele nume. Uneori, foarte rar, îmi mai trece prin faţa ochilor câte un Aştileu, o Stana sau o Biharia, trezind un neuron de altădată care părea mort. Şi poate mort şi este, în continuare, ca păsările alea din bancul cu Nicolae Ceauşescu la vânătoare care, deşi împuşcate de arma lui „măiastră”, continuau să zboare.

Date fiind aceste (sic!) date, mă credeam singurul ştiutor al călătoriei din trenul regal cu care am mers şi eu, pe lângă scriitori celebri şi cunoscuţi de publicul mai mult sau mai puţin larg. Şi îmi suna în minte ecoul titlului unui roman pe care nu l-am citit, Călătoria diletanţilor, dar întâlnirea acestor cuvinte, cel puţin în limba română, că romanul la care mă refer e tradus, îmi sună al dracului de bine. Diletanţii, îmi spuneam, sunt ceilalţi. Tot mai bine decât formula lui Sartre. Mai bine diletant decât comunist!

Călătoria a fost pentru mine mai mult decât o evadare; „nu încerca să fugi de tine”, îmi spunea un amic care azi nu mai e, văzându-mă cum fugeam de toţi şi de toate, negăsindu-mi locul. Acum, însă, ea nu mai este ce a fost, nici călătoria nu mai e ce-a fost. Trenul regal, de pildă, mi s-a părut, şi nu numai mie, demodat, destul de inconfortabil, şi ne-am refugiat în vagonul restaurant de Inter City, mai spaţios şi conţinând şi două prize bune pentru telefoane mobile şi laptopuri, care, toate, erau din belşug în acel tren. Sau dacă nu din belşug, atunci măcar în cantităţi suficiente. Care va să zică, mi-am zis, nouă, nişte roturieri de azi, ni se pare lipsit de confort un tren care era o culme a confortului acum doar 80 de ani! Vai, vai, vai, ce progres înspăimântător, ce diletanţi în ale confortului putem fi, dacă nu mai suntem în stare să apreciem ceea ce era de ajuns unor regi şi mari demnitari de altădată, dintre aceia care se născuseră în puf şi tot acolo aveau să moară, atunci când sorocul le va fi declanşat clopotul!

Trebuie să fii nebun să spui/scrii vreun cuvânt împotriva confortului modern, cel care salvează vieţi şi le lungeşte cât nu e sigur că trebuie, în destule cazuri. Mentalitatea comună aşa crede, aşa spune. Dar ştim noi sigur dacă e mai bine să trăieşti mult-mult-mult de tot, atunci când nu ai cu ce-ţi umple mintea, sau longevitatea nu face decât să înmulţească regretele şi să mărească tristeţea plecării, care se tot apropie dar nu mai vine, nu mai ajungi la ea şi oricât te-ai uita înainte pe fereastra deschisă, nu-ţi mai intră în ochi nici un firicel de zgură ca să te facă să renunţi şi să aştepţi surpriza, aşa cum se întâmpla în vremea confortului redus al trenului regal
şi-al pufului pentru regi şi moşieri.

În orice caz, nu cred că sunt primul să afirm că sporirea confortului în toate mediile, astfel încât azi ai zice că mai bine de 50% din populaţia ţărilor civilizate s-a născut şi a crescut în puf, ne-a scăzut mult rezistenţa la orice dificultate, mai ales fizică, dar şi psihică. Altfel am avea atâţia psiho-terapeuţi şi analişti? De unde şi pentru ce?

Cât despre cei crescuţi în puf, am destule exemple de persoane din înalta societate de altădată, deci născuţi şi trăiţi „în puf”, cum se spunea pe atunci, care, alungaţi pe treapta cea mai de jos a societăţii, s-au comportat exemplar, înţelegând ceea ce li se întâmplă şi necedând presiunilor infame ale torţionarilor comunişti. Precum am şi exemple inverse, precum am şi exemple din clasele de jos, cele care nu ating „puful” decât atunci când îl produc pentru ceilalţi, pentru ambele variante de comportări faţă cu teroarea instituită şi pe la noi după venirea comuniştilor. Călătoria forţată e o altă faţă, cea cu adevărat neagră, a acestei atât de râvnite de unii îndeletniciri. Călătoria trenurilor morţii spre lagărele morţii germane sau ale morţii sovietice, la asta ar trebui să ne gândim, căci acolo nu există profesionişti, nu au când să se profesionalizeze. Numai diletanţi. Sortiţi morţii. La ei nu ne-am gândit când am urcat în fostul tren regal, azi atât de caraghios, de stângaci, pe calea ferată.

Privind înapoi, pe calea ferată, trenul regal a făcut primul său drum spre Curtea de Argeş, ducând corpul neînsufleţit al celui care-l comandase, regele Ferdinand I. Dar oare, călătoria mea furioasă din anii mai îndepărtaţi sau din cei mai recenţi, încotro duce, nu tot spre moarte? Altfel, e drept. Cât despre al treilea fel de a călători, cel din trenurile morţii germane şi sovietice, ce să mai vorbim?