Am citit de curând cartea lui Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, lansată cu mare succes la ultimul Târg de carte al anului. Aşa cum mă aşteptam, cartea a scandalizat mai mulţi cetăţeni, nu toţi de proastă calitate. Sinceritatea răneşte. Sinceritatea unui om precum Gabriel Liiceanu răneşte de mult, din 1990. Apelul său către lichele nu iese din capul multora dintre noi, încât îmi închipui că şi unii dintre cei care nu ar avea să-şi reproşeze mari erori din anii socialismului victorios se întreabă, la lectura sau reamintirea acelui text, „nu cumva şi eu?...” Numai că aici, în cartea despre care vă spun, sinceritatea nu se referă la alţii, ci la sine însuşi. Prima întâlnire cu propriul corp le va fi pus multora o problemă oarecum asemănătoare cu cea de mai sus: „dar eu ce-am făcut când l-am cunoscut?” Nici lipsa de iluzii în ceea ce priveşte căsătoria nu va fi fost de natură să provoace confortul cititorului. „Celula de bază a societăţii” e privită în esenţa ei, faţă cu independenţa spiritului creator şi rezultatul nu e unul încurajator. Mai degrabă aş spune că acela care e acuzat adesea de tinerii gânditori mai recenţi de o prea strânsă relaţie cu ceea ce se numeşte „interbelic” are o atitudine mai aproape de prezent şi de viitor în această, să-i zicem, problemă.

Dar melancolia mea a fost trezită mai ales de lumea calmă, aşezată, stabilă, din care am făcut şi eu parte o clipă, cea care venea dinainte de război şi mai ales dinainte de invazia bolşevică. Paginile care o evocă pe mama sa, păstrând cu dinţii o viaţă de familie normală, cu preţul propriei vieţi, sunt exemplare. În fapt, ceea ce e, la Gabriel Liiceanu, uimitor e acel dedesubt filozofic, dar nu filozofard cum ar fi la atâţia dintre noi, acel dedesubt spun, care însoţeşte, chiar şi atunci când nu e explicit, descrierea unor gesturi mici, cotidiene, ale normalităţii, ale vieţii oamenilor din clasa medie dinainte de război. Adică ale acelor oameni pe care „revoluţia proletară” i-a izbit cu sete şi cruzime, considerându-i exploatatori doar pentru că-şi construiseră o viaţă confortabilă din sudoarea frunţii şi, mai ales, scuzaţi, a minţii lor. Această lume ce poate părea azi idilică, dar care a existat în realitate, o ştim cu toţii, cei care am prins măcar un ultim semn al ei, a fost de altfel descrisă admirabil, şi în contrast cu ceea ce a urmat, în cartea vărului său Adrian.

Nu mă mir că această întoarcere la o lume care a fost şi ai cărei urmaşi sunt tot mai puţini, o lume bine crescută şi bine educată, o lume cu cei şapte ani de-acasă îndepliniţi, ca să zic aşa, poate fi privită cu ură de urmaşii uneia care nu au cunoscut-o şi pentru care, orice s-ar spune, proprietatea a rămas un furt iar educaţia un moft burghezo-moşieresc. Şi asta cu atât mai mult cu cât proprietatea dobândită de ei, după cealaltă revoluţie, nu e altceva decât cu adevărat un furt, poate tocmai pentru că în noii proprietari era bine înrădăcinată convingerea comunistă şi faptul că altfel nu se poate. Şi aveau, într-un fel, dreptate: atât de repede nu se poate întemeia o avere decât prin furt. Cât despre educaţie, n’en parlons plus. Dar, desigur, nu toţi cei care privesc cu ostilitate o povestire ca aceea a lui Gabriel Liiceanu din Scrisori către fiul meu sunt produsul sută la sută al anti-educaţiei comuniste. Se împletesc multe în acest tip de reacţii, multe prejudecăţi, multe frustrări, multe regrete secrete că ei n-au putut mărturisi până la capăt. Sunt, poate, rămaşi în faza pe care Gabriel Liiceanu o descrie într-un interviu, mărturisind frustrarea sa dacă nu ar fi putut scrie această confesiune crudă, deseori, chiar la propria sa adresă. Balansul între auto-cruzime şi narcisism este foarte subtil organizat de stilul limpede şi profund al filozofului scriitor. În fapt, Gabriel Liiceanu este, cred, cel mai abil scriitor autoreferenţial din literatura română de azi. Abil e puţin spus, pentru că literatura sa, pe care o contestă atâţia scriitori-scriitori, mai pe şoptite mai în gura mare, deschide acolada gândului, trimite la idee chiar atunci când e vorba doar de un act simplu de viaţă. Cum să-i explici scriitorului-scriitor că vorbele, frazele scriitorului-filozof bat mai departe, mai adânc pentru că formaţia sa îi deschide orizonturi închise celorlalţi? Nu e jignitor pentru scriitor, deoarece are şi el câmpul său, ficţiunea, unde filozoful nu e întotdeauna la largul său. Dar, oare, el, scriitorul, ştie asta?

Cu o mirare tot am rămas după lectura acestei cărţi şi eu. Pe când era în clasa a IX-a C la Liceul Lazăr, elevul Liiceanu Gabriel participă la un concurs „Drumeţii veseli”, celebru în epocă, avându-l ca examinator pe profesorul Nicolae (iar nu Alexandru, cum îşi aminteşte autorul) Saftu, de la Liceul Sava. Şi concursul are loc tocmai între liceul profesorului Saftu şi Lazăr. Gabriel Liiceanu concurează cu succes şi merge umăr la umăr cu adversarul său savist până la ultima întrebare. La aceasta concurentul de la „Sf. Sava” nu mai ştie să răspundă, iar cel de la „Gheorghe Lazăr”, adică autorul nostru, ştie. Întrebarea e cum se cheamă câinii de la poarta Infernului. Răspunsul corect, ştiut numai de elevul de la Lazăr, este: „Cerberi”. El e dat, dar Nicolae Saftu declară scurt „Greşit!”, iar din culise apar brusc două biciclete, în loc de una, cât ar fi trebuit să iasă, ambii concurenţi sunt astfel premiaţi. Dar Gabriel Liiceanu este, în fond, penalizat pe nedrept. Ceea ce m-a mirat pe mine este faptul că adolescentul acceptă foarte repede realitatea, poate şi pentru că, în fond, câştigase bicicleta. Iar adultul notează şi el, scurt, „Asistam pentru prima oară la măsluirea în public a unui rezultat.” Eveniment care de obicei traumatizează pe adolescenţii crescuţi în morala creştină, burgheză, a respectului pentru adevăr şi dreptate. Mă aşteptam, în clipa când am citit deznodământul concursului, la un excurs asupra faptului şi a reverberaţiilor pe care acesta le-ar fi avut în conştiinţa, în fond, copilului. Dar în câteva rânduri lucrurile se aplanează. Personal, păstram până în acea clipă, o amintire plăcută lui Nicolae Saftu, pe care l-am auzit şi eu de atâtea ori. Oricum, Saftu nu a măsluit rezultatul din motivele obişnuite în acei ani, şi anume politice, când, să zicem, vreun fiu de fost „exploatator” sau „duşman al poporului” s-ar fi „strecurat” până la microfonul radioului, aşa că simpatia mea nu scade prea mult. Dar puterea sau înţelepciunea elevului Gabriel Liiceanu de a lua faptele aşa cum sunt m-au intrigat o clipă. Prin mintea mea, nutrită în acei ani cu Niculăiţă Minciună de Brătescu-Voineşti, circula ideea că nedreptatea care mi s-ar fi făcut ar fi fost una dintre cele mai mari rele posibile. Poate de aceea nici n-am ajuns filozof şi nici cine ştie ce scriitor.

La o altă pagină, dintr-un alt capitol, am făcut o legătură care m-a trimis în anii aceia sau poate puţin mai târziu. La un moment dat, Gabriel Liiceanu îşi aminteşte că se juca împreună cu un copil din vecini, stăteau amândoi pe str. Dr. Lister, deci un cartier, cum am spune noi azi, rezidenţial, cu case şi vile aparţinând în general „burgheziei putrede”. Mai ţine minte doar prenumele (?) acestuia, Burşi. Nu cred că au fost în aceeaşi vreme doi Burşi, astfel încât cred că acesta nu era nimeni altul decât viitorul poet şi prozator fantast, mort recent la Viena, Vintilă Ivănceanu, cu care, sub aceeaşi poreclă, dar mai completă, „Burşi Gogoberidze” (după cine ştie ce fotbalist gruzin de pe vremea aceea), am jucat şi eu baschet pe un teren din centrul oraşului Curtea de Argeş, de la poalele dealului Sant Nicora, cum i se spune acolo, teren care nu mai există.

Nu cred că acest text se potriveşte cu titlul rubricii mele, atât de întunecat. În fond, cartea lui Gabriel Liiceanu dezvăluie pentru fiul său, dar mai ales pentru noi toţi, o realitate şi o lume necunoscută celor mai mulţi dintre cei de azi, dincolo de paginile de autoscrutare mai mult sau mai puţin crudă. Sau crude? Dar eu am potrivit acest text sub acel titlu de rubrică pentru că, de fapt, Scrisori către fiul meu de Gabriel Liiceanu poate fi citită şi ca o elegie pentru o lume dispărută şi care nu se va mai întoarce niciodată.