Într-una din serile trecute am căutat şi am găsit, pe raftul cu volumele prietenilor celor mai apropiaţi, seria cărţilor lui Petre Stoica. Am să-i spun, de aici înainte, cum îi spuneam şi până atunci, în dimineaţa de 19 martie, Petre.

Petre a fost un bărbat fermecător şi un poet de acelaşi calibru. Raftul lui, sau, mă rog, partea lui de raft, mi-a readus în faţa ochilor chipul său înrămat în tradiţionala barbă, „populara” îmi vine să-i zic, aşa cum, şarjând discret, spunea el despre vodca pe care, nu o dată, mai ales în anii dinainte de revoluţie, o beam împreună. Poeţii de atunci cam beau. Şi prozatorii de atunci cam beau. Limitele ţarcului care-i cuprindea erau atât de evidente, încât vodca sau vinul rămâneau unele dintre puţinele evadări. Pentru Petre, dar nu numai pentru el, şi femeile. Neapărat iubite. Fugea de acasă, mi se părea mie atunci, destul de des. Poate că exagerez. Nici n-o făcea atât de des, dar o făcea, continuând să-şi iubească soţia, în timp ce, de pildă, amorul pentru Ioana Creţulescu, un critic literar de mult plecat, îi trezea accese de disperare. Retras la Bulbucata, nici nu era chiar atât de singur pe cât a fost în ultimii ani, la Jimbolia. Dar aici, deja, depăşise faza, trecuse de aprinderea sângelui şi a sufletului, mai păstra, pură, pasiunea pentru colecţiile lui, de cărţi rare, de ziare şi reviste rare, de timbre, de alte obiecte vechi. Într-un rând, îmi amintesc destul de clar, cineva, într-un autocar cu scriitori, un congener, poate D. R. Popescu, a spus glumeţ, Petre a mai găsit nişte obiecte vechi, de-ale bunicii, prin pod, pentru noul volum. Nu acestea vor fi fost cuvintele, dar acesta era sensul frazei. Şi Petre, într-adevăr, avea o adevărată pasiune pentru obiectele uitate, mobilierul acela bănăţean din anii copilăriei sale, pentru gazetele bănăţene îngălbenite, pentru ceasurile cu cuc de altădată. Trăia, totuşi, intens, într-un prezent literar şi artistic şi abia după revoluţie s-a deşteptat în el pasiunea pentru politică. Nu să o facă, nu, Doamne fereşte, ci să o comenteze. Îmi mai aduc aminte, ca prin vis, cum tănănăiam amândoi pe axa centrală a Bucureştiului, în căutare de mici sau mari manifestaţii, în ultimele zile ale lui decembrie 1989 şi în primele zile ale lui ianuarie 1990, şi cum ne-am dus amândoi, prin mijlocul Căii Victoriei, căci plecasem – nu-i aşa? – de la Casa Scriitorilor („în gura cititorilor” ar adăuga Nina Cassian) spre Piaţa Victoriei, în acea zi memorabilă de 12 ianuarie, când s-au suit pe tanc, alternativ şi, dacă nu mă înşel, o clipă şi împreună dar de semn contrar, domnii Iliescu şi Mazilu. Asta era atunci când dl Iliescu a scos pentru câteva ore în afara legii Partidul Comunist Român. Când cineva, un glas de femeie, i-a strigat „Ce aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Iliescu?”, stabilind un test (sau barem?) care s-a perpetuat mult timp. Era o aiureală care ne-a dat fiori, aici se întâmplă ceva necurat, cred că a spus el, sau poate am spus eu, văzând şi sticlele goale pe jumătate îngropate în zăpada frământată de picioarele manifestanţilor plecaţi deja, când se lăsa întunericul. Piaţa Universităţii i-a prilejuit scrierea unui volum intitulat „Piaţa Tien-An-Men doi”, despre care nu ştiu dacă s-a prea scris atunci. Şi nici mai târziu. Căci, după ce fusese declarat poet mare, Petre a început să fie lăsat acolo, în empireul poeţilor mari, iar criticii se ocupau de alţii. Oricum, el, care se însufleţea, pozitiv sau negativ, pentru una sau pentru alta, nu era foarte atins de cronicile literare, în orice caz nu atât cât l-au enervat comportamentele iresponsabile ale clasei politice de la noi.

Petre Stoica a fost, cred, unul dintre puţinii poeţi români pe care i-am descoperit singur, pe vremea când nici nu prea avea cine să-mi atragă atenţia asupra poeziei sale, deoarece canonul, dacă exista unul, era „ailleurs”. Îmi amintesc şi o să ţin minte toată viaţa, fireşte până la Alzheimerul final, întâlnirea mea cu primele sale două cărţi, la Costineşti, în 1963, vara, în bilbioteca clubului de lângă terasa care, mi se pare, mai exista încă acum câţiva ani. Tocmai se deschisese, în buza plajei, un fel de băruleţ de sticlă, foarte cochet şi foarte modern pentru acele vremuri, dar eu îl admiram mai mult pe dinafară, căci, vilegiaturist sărman, student cu pixul (ca să parafrazez, pe departe, „Balada morţii” a lui Topârceanu), nu prea-mi permiteau finanţele să intru. Pentru că, la băruleţul de pe plajă, care a dispărut, între timp, demult, intrarea te cam costa, pe când poezie puteai să citeşti câtă vrei, pe gratis. Dar nu numai de aceea m-am oprit la „Pietrele kilometrice” ale lui Petre Stoica şi la volumul său de „Poeme”, ci pentru că am simţit deodată un glas neobişnuit. Căci nu ştiam încă, atunci, mai nimic despre luptele pentru a câştiga dreptul la „poezia de notaţie”, pe care le dusese şi el, împreună cu prietenii săi de la „Steaua” clujeană a lui A. E. Baconsky. Cum l-am căutat împreună, 14 ani mai târziu, când deja eram un vechi prieten al lui Petre, pe Baconsky la Institutul „Mina Minovici”, încă neatins de laba lui Ceauşescu, nu vă mai spun... Pe masa mea, alături, acum, în momentul scrierii, îi văd chipul de fermier american, arătând cu mâna dreaptă spre ceva numai de el ştiut. E coperta patru a volumului său „Prognoză meteorologică”, care are tipărit şi preţul
de-atunci, din 1981, Lei 8,75. Şi iată ce ne jură Petre, la pagina 33 a acestei minunate cărţi: „Vă jur poştalioanele au existat/aveau până şi patru roţi poştalioanele/goneau prin livezi cu măslini/apele curgeau firesc peştii cântau/era pe vremea marilor ţîcniţi/şi a cărturarilor speriaţi de glorie/acum avem dezarmare” („Vă jur”). Şi iată şi o poezie „subversivă”, care i-a scăpat cenzurii: „Noaptea măturătorii/adună hârtiile cu ode închinate/dezarmării progresului şi fericirii universale/dimineaţa la focul hârtiilor/măturătorii îşi încălzesc mîinile îngheţate” („Noaptea şi dimineaţa”). Această carte conţine, de altfel, şi trei poeme intitulate „Epocă de aur” (I, II şi III), dar şi acel vers extraordinar, despre care se plânge undeva, într-unul din ultimele interviuri care i s-au luat, cred, că nu a fost reţinut de nimeni, deşi este, adaug eu, într-adevăr teribil: „O furnică traversând nepăsătoare/tăişul securii”. Şi nu e vorba de un simplu vers abil, căci poemul (e un poem) se intitulează...„Poemul”. El, poemul, este furmica traversând nepăsătoare tăişul securii. Eu ştiu dacă nu cumva furnica s-a tăiat în tăişul securii, iar Petre a plecat ca să nu vadă asta, să nu afle că a trecut, încă aici fiind, în altă lume, al cărei grobianism, a cărei mârlănie o detesta din tot sufletul,
mi-a spus asta şi ultima oară când l-am vizitat la Jimbolia, la Fundaţia sa faimoasă şi la Muzeul Presei, încă destul de puţin cunoscut, deşi uimitor, uimitor, vă asigur, nu pentru Jimbolia, ci aşa, în general? M-am oprit la „Prognoză meteorologică”. Dar aş fi vrut să vă mai citesc şi din „O casetă cu şerpi”, despre care vorbea atât de des, acum câteva zeci de ani. Şi din „Copleşit de glorie”, şi din „Un potop de simpatii”, şi din „Arheologie blândă” şi din „Şambelan la curtea coniacului”, şi din „Insomniile bătrânului” (încă dinainte de a împlini 50 de ani îşi termina mai toate dedicaţiile către mine, şi apoi şi cele către Denisa, cu „de la bătrânul prieten” care îmi/ne era. Dar asta, poate, altădată, altădată. Căci raftul lui Petre este inepuizabil şi nu-mi vine deloc să-l pun la loc în bilbiotecă, păstrându-l, aici, alături de laptop, la îndemână, ca şi cum aş avea privirea poetului, scrutătoare, a lui, cel care spre sfârşit, era descurajat tocmai de faptul că nu mai putea citit decât cu lupa şi, finalmente, nici aşa. Citesc doar pe cotoarele acelor cărţi fragile, „O nuntă de cenuşă”, „Iepuri şi anotimpuri”, „Bunica se aşează în fotoliu” şi apoi „Carnaval prenocturn” şi „Viaţa mea la ţară” şi „Însemnările cultivatorului de mărar” şi o poezie aparte, subtilă, răzbate chiar şi din paginile sale de proză, din toată această operă scrisă cu încredere în poezie şi în viaţa sa dedicată ei.

O tristeţe imensă şi greu de descris, căci nu era una obişnuită, atunci când afli că a murit cineva apropiat, ci altceva, altfel, m-a cuprins în dimineaţa aceea pariziană, când m-a trezit din somn telefonul dlui primar al Jimboliei, bunul său prieten, Kaba Gábor, un om şi jumătate, fără de care Petre nu şi-ar fi realizat poate uimitoarele proiecte pe care ni le-a lăsat. Dar chiar aşa: se va mai ocupa cineva să nu se piardă nici colecţiile Fundaţiei Culturale Româno-germane „Petre Stoica” şi nici bogata pradă a Muzeului Presei „Sever Bocu”, pe care l-a inaugurat când deja abia mai vedea, foarte slab? Aceasta e întrebarea.