Am fost într-o duminică de mai, anul acesta, în cartierul central al Bucureştiului, în zona veche, acolo unde clădirile stau să cadă, unde bălăriile şi oţetarii alcătuiesc adevărate păduri. Aţi recunoscut, desigur, zona Lipscani. În anii 90, îmi aduc aminte, s-a făcut mult caz de un proiect, know-how, cum se spune azi, acordat gratuit de arhitecţii britanici pentru refacerea acestei zone. Proiectul în sine ar fi costat foarte mult dacă ar fi fost plătit. Dar realizarea lui, punerea în practică ar fi costat şi mai mult, de cel puţin zece ori mai mult. Câţiva ani, mai mulţi arhitecţi cu simţ estetic şi civic s-au zbătut să urnească lucrurile din loc, pentru că proiectul era acordat pe un număr limitat de ani. Nu începeai reconstrucţia în cinci sau şase ani, nu îmi amintesc exact câţi, dar nu foarte mulţi, îţi era retras. Însă n-a mişcat nimeni, nici primăria, nici vreun minister. Existau alte priorităţi. Şi poate că am fi crezut că existau, dacă n-am vedea astăzi care erau în realitate priorităţile politicienilor.

Între timp, zona Lipscani a început să palpite pe ici pe colo, dar nu tocmai prin părţile esenţiale. Strada Smârdan, de pildă, a fost parţial refăcută, în stil românesc: cu pavele moderne, pentru pietoni, mai pe la început, în apropierea Băncii Naţionale, dar pe margini, în afara clădirilor cu baruri şi cafenele de lux la parter, tot zidurile care stau să cadă, tot mizeria care se întrevede prin ganguri întunecoase şi insalubre, tot geamurile atârnând ameninţător deasupra capetelor trecătorilor. Ici-colo o firmă de design ultramodern îşi arată produsele şi te îmbie cu o vitrină cât tot magazinul, alături de unul vechi amintind de „iepoca de aur“ a lui Ceauşescu, prin firmele decolorate dar persistente. Şi iată un magazin mic, de reparaţii la celebrul cândva „Radio Progres“ (vă mai amintiţi?).

Ceea ce, însă, e cu adevărat original, aproape ca şi democraţia dlui Iliescu, sunt punţile pe care trebuie să te strecori pe străduţele reduse astfel la nişte poteci, pe Gabroveni, Covaci, prin Pasajul Francez, ajuns o ruină de la un capăt la altul, pretutindeni. Numai prin faţa Băncii Naţionale, care arată, ca-ntotdeauna, înfloritor, proaspăt renovată, căci sunt bani pentru ei, totul e OK. Cobor pe una dintre podiştile de care vă vorbeam, şi care ar semăna cu cele pregătite la Veneţia pentru mare alta, dacă n-ar fi rupte pe alocuri, scâlciate, un adevărat pericol pentru un trecător visând la Craii de Curtea Veche sau la vreo Penă Corcoduşă a epocilor trecute. Ochii îmi rămân la un spaţiu gol, ca unul de unde s-a scos un dinte dintr-o gură imensă, avându-i şi pe ceilalţi cariaţi. Aici cresc de câţiva ani, e evident acest lucru după înălţimea lor, nişte oţetari de toată frumuseţea. Arbore sărac, oţetarul e cel mai potrivit simbol vegetal al acestor locuri. Pe jos, prin păduricea astfel răsărită, aproape îmbietoare într-o zi de vară timpurie, aruncate, sacoşe folosite, din acelea vărgate, marcând sărăcia posesorilor, ambalaje de toate felurile, o întreagă ladă de gunoi care, şi ea, datează de ani buni, sau mai degrabă răi.

Nu fac foarte mulţi paşi când mi se înfăţişează o clădire cu zidurile coşcovite, ziduri groase altfel, probabil ridicate în secolul 17, cu o poartă cu boltă, închisă de un perete de scânduri, iar deasupra o fereastră, fireşte fără cercevele, ba şi dărâmată în partea de jos. Deşi nu e un „monument vestit”, tot îmi vine să zic, cu Vasile Cârlova, „o, ziduri întristate…!” Când, deodată, observ alături, spânzurând precar, chiar pe muchea acestei foste zidiri, o firmă de lemn pe care scrie, greu descifrabil, „La Ruine”. Excelent titlu pentru rândurile mele, îmi spun, dar mai ales, excelent titlu pentru mai tot ceea ce văd de câteva zeci de minute de când rătăcesc, alături de alţi, puţini, curioşi, prin aceste paragini. Au rămas departe şi Radio Progres şi cafenelele de lux din str. Smârdan şi fosta Curte a Sticlarilor, dispărută în favoarea unui labirint de baruri şi restaurante, frumos şi modern ornate în mijlocul ruinelor şi al gunoaielor specifice zonei, dar nu numai. Curtea Sticlarilor era cândva un loc unde trebuia să te duci, cu micile ei magazine, cu ateliere, chiar cu kitsch-urile ei tipice. Acest loc a dispărut. Întreb pe o doamnă de la un anticariat încă în funcţie nu departe şi îmi spune că da, acolo a fost, dar nu mai e. În schimb, s-a refăcut parţial strada Măndineşti, unde funcţionează activul Teatru de Comedie, aflat tocmai în festival în momentul vizitei mele, Festivalul Comediei Româneşti. În jurul lui mai poţi să respiri, cum mai poţi să respiri şi în apropierea faimosului „Car cu bere” şi a faimoasei biserici Stavropoleos. Dar astea par puţin, faţă de restul cartierului, atât de părăginit şi mai ales atât de fără speranţă.

Îmi aduc aminte de un film. În Evul Mediu, un loc ruinat care-i aduna pe toţi vagabonzii unui oraş mare se chema Curtea Miracolelor. Aici nu par a fi prea mulţi vagabonzi, deşi ar fi un loc ideal pentru ei. Poate la alte ore, mai obscure, să apară, să mişune, ca să pot eu să-mi imaginez că aceasta e o Curte a Miracolelor. Dar adevăratul miracol va fi atunci când totul va fi pus la punct, când gropile cu ruine din secole, totuşi, recente, unde se mai văd picioare de ziduri de prin o mie şapte sute şi ceva, vor fi închise, când clădirile îşi vor recăpăta strălucirea. Chiar dacă aş fi tânăr în clipa asta, tot nu cred că aş avea vreo şansă să prind acel moment.

Aşa, vizita „la ruine” e o întoarcere în timp, sau mai degrabă în România reală, chiar dacă trezeşte reverii literare şi fantastice, chiar dacă evocă Paşadii şi Pirgi sau Pene Corcoduşe, chiar dacă, prin gropile deschise încă, întrevezi una şi mai veche, cu fragmentele ei de pivniţe boltite sau cu temeliile ei, azi îngropate. În fond, aceleaşi semne cu cele două schelete găsite cu câteva luni înainte în faţa Teatrului de Comedie, unde pesemne fusese un cimitir, cel al bisericii din vecinătate…