Ce au în comun cele două premii Nobel care ne-au bucurat, cam chinuit, e drept, pe noi, românii? m-am întrebat încă în ziua când s-a comunicat decernarea celui pentru literatură pe 2009 scriitoarei germane născute în Banat, Herta Müller. Păi, mi se pare că e destul de simplu de răspuns la această întrebare. Primul Nobel pe care ni l-am asumat şi noi, acordat lui George Emil Palade, acum câteva decenii, era unul pentru medicină. De prisos să observăm că, în anii aceia şi chiar în anii aceştia, era şi este absolut imposibil unui cercetător român să obţină rezultate demne de Nobel cu dotările laboratoarelor noastre. Când, aici, ne mai zbatem să scădem mortalitatea în spitale sau să avem asemenea aşezăminte măcar proaspăt zugrăvite şi cu pardoseala curată. Asta ca să mă fac că nu observ ce soartă ar fi avut în România omul George Em. Palade, încă ginerele lui Malaxa, dacă nu avea prudenţa să se refugieze la timp peste ocean. Acolo unde a reuşit şi să-şi dezvolte eminenţa profesională până la gradul cel mai înalt, recunoscut prin acest premiu marcând o reală supremaţie ştiinţifică internaţională.

Dintr-o generaţie mult mai recentă decât aceea, între timp dispărută aproape complet din lumea celor vii, a doctorului Palade, Herta Müller a avut un cu totul alt destin; totuşi, într-un fel convergent cu acela al marelui ei înaintaş. Herta Müller s-a născut într-un sat de şvabi din Banat, a învăţat să scrie şi să citească în limba înaintaşilor ei reali (căci am forţat puţin accepţia numindu-l pe George Emil Palade înaintaş al ei), germana, şi tot în germană a început să şi scrie, publicând, în pofida cenzurii, două cărţi de proză în ţara natală. Cum tânăra scriitoare s-a angajat într-o mişcare a colegilor ei de vârstă şi de preocupări, Actionsgruppe Banat, securitatea şi-a făcut datoria şi a pus ochii pe ea, croindu-i, fireşte, un dosar de urmărire în toată regula, aşa cum numai ea, securitatea, ştia să alcătuiască. Scriitoarea a fost în permanenţă hărţuită de securişti, ba chiar şi torturată pentru că nu a cedat tentativelor lor de „îmblânzire” a ei. Până când au silit-o să se exileze, iarăşi după îndelungi şicane şi hărţuieli. Şi nu ar fi reuşit să scape din ghearele „patriei” dacă regimul Ceauşescu nu ar fi practicat vânzarea nemţilor, a evreilor şi altor minoritari dornici să scape din raiul comunist. Nu din raţiuni umanitare, fireşte, ci din raţiuni strict financiare: regimul avea nevoie de „valută forte”, recunoscută ca atare, în ciuda faptului că, teoretic, regimurile care o produceau erau „putrede”. Părinţii ei fuseseră deportaţi în Ucraina, imediat după război, ca nemţi, deci colabnoratori ai naziştilor. Aşadar, Herta Müller avea un trecut negru aici, în patrie, de unde a plecat în Germania, dar nu a uitat niciodată ce i s-a întâmplat aici, mai toate cărţile ei, de atunci încoace, având în centrul lor, fie lumea copilăriei sale, cu obiceiurile şvabilor din Banat, fie oroarea şi teroarea securităţii, care bântuia în ţară. Cu puţin înainte de a primi vestea Nobelului, aflată la un festival de poezie la Sibiu, scriitoarea declarase că România este în continuare condusă de securişti, cum nu încetase niciodată să susţină, chiar după aşa zisa revoluţie.

Aşadar, ce au în comun cele două premii Nobel pe care ni le asumăm şi noi, în lipsă de altceva mai apropiat? Evident, faptul că ele au fost obţinute de persoane care au trebuit să părăsească patria română, fie, ca-n cazul doctorului Palade, de teama a ceea ce urma, fie, ca-n cazul Hertei Müller, ca să scape de teroarea „organelor”, a ceea ce deja se instalase şi „înflorea” în ţara care era şi a ei. Meritele patriei sunt, aşadar, de sens negativ în ambele cazuri. Sigur, în cel de-al doilea, s-a spus sau scris că, dacă n-ar fi fost securitatea să o terorizeze, scriitoarea nu ar fi reuşit, probabil, performanţa respectivă. O prostie, probabil, ca orice încercare de a rescrie istoria, personală, a cuiva sau generală, a tuturor, în cheia „dacă”.

Ce să învăţăm noi de aici? Că pământul românesc poate da şi el, ca atâtea altele, oameni demni de marile onoruri culturale ale lumii, atâta doar că acest pământ fiind locuit şi de alţii decât de excelenţi, acestora li se pun mereu în cale bariere care nu pot fi ocolite altfel decât prin autoexilare. Şi aceste bariere nu se pun, pur şi simplu, unora sau altora, ele sunt instalate în modul cel mai „democratic” în faţa tuturor, de către regimuri politice totalitare, cum a fost cel comunist, astfel încât cei care simt chemarea libertăţii şi a profesiei lor pentru libertate să facă totul, vorba lui Ceauşescu, pentru a se salva şi a-şi urma vocaţia. Dar nu e sigur deloc că numai cei care au scăpat şi au reuşit să atingă excelenţa pe alte meleaguri erau în stare de excelenţă. E aproape sigur că, dacă nu li s-ar fi ridicat bariere în cale, poate şi alţii, mai puţin norocoşi la plecare, ar fi avut datele necesare să o atingă. Dar, aşa cum am spus mai sus, istoria nu se scrie cu „dacă” înainte. Aceasta e tragedia secretă a atâtor şi atâtor oameni, mai puţin norocoşi sau mai puţin îndrăzneţi, ale căror talente şi înzestrări nu s-au putut fructifica în regimul de teroare instalat cu tancurile ruseşti şi comuniştii naţionali în România. Ca de altfel în atâtea alte ţări intrate sub raza rachetelor ruseşti după cel de-al doilea război mondial.

Dar, cine ştie, poate că toţi cei care nu au reuşit să-şi urmeze vocaţia sub regimuri adverse nici nu meritau să şi-o dezvolte şi fructifice, poate că omenirea ar fi progresat prea mult dacă toţi cei care, în Africa, India, China, lagărul socialist, America de Sud a dictaturilor, Cuba şi Cambodgia, ar fi reuşit în cercetarea ştiinţifică sau în arte şi azi am fi sărit de mult în aer sau am fi emigrat pe Marte ori mai departe, de groaza raiului de pe Pământ...

Revenind cu picioarele pe pământ şi cu mintea în cutia craniană proprie, aceasta e, cred, îndoiala multora dintre cei care au avut nenorocul să trăiască sub regimul torţionarilor comunişti, a celor obligaţi să-şi întrebuinţeze brumele de talente şi înzestrări intelectuale pentru a se sutrage murdăririi cu noroiul securistic şi de partid: oare nu cumva, dacă aş fi trăit într-o altă lume, aş fi reuşit şi eu ceva mai mult decât această mediocră carieră sau listă de cărţi? Căci, până la urmă, dacă istoria nu se scrie cu „dacă” în faţă, ea se asumă, individual, mai ales cu ajutorul acestei blestemate de particule, gramatical numite conjuncţie. Conjuncţie a realului cu irealul, a vieţii noastre întâmplate cu aceea visată.