Oriunde mă duc, oriunde mă întorc... reviste literare nu găsesc prin chioşcuri. La Mangalia, la un ultim chioşc de ziare, unde ştiam că pot găsi măcar România literară, mi s-a răspuns sec: nu primim reviste literare.

În situaţia asta, mă întreb dacă mai trebuie editate revistele literare. Şi mereu merg cu gândul mai departe, la scenele din cartea lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (sper să nu fi greşit cifra). Acolo, dacă mai ţineţi minte, rămăseseră, refugiaţi prin păduri, o serie de oameni-cărţi: unul care ştia Biblia sau o parte a ei, altul care-l ştia pe Dante sau o parte a lui (nu am o lectură recentă, ca să-mi aduc aminte mai exact), altul care ştia Shakespeare. Şi în felul ăsta se păstra, pentru vremuri presupuse mai bune, patrimoniul, cândva scris, al umanităţii. Cam ăsta ar fi şi rolul revistelor literare, până la un punct. Nu atât să-l păstreze, căci e şi revista o efemeridă precum ziarul, chiar dacă, să zicem, cu o viaţă puţin mai lungă, cât să-l tot reamintească, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru cu păstrarea.

Şi acum, când văd şi aud refuzul îndârjit şi aproape duşmănos al chioşcarilor de a prelua orice vine din zona culturală, inclusiv literară, parcă mă duc cu gândul la vânătorii de cărţi din romanul al cărui titlu l-am citat mai sus. Ce eroare să fi săvârşit oamenii de cultură, oamenii de litere, ca să merite acest refuz ofensator? Spre ce căi greşite îi vor fi îndemnat scriitorii pe oameni ca aceştia să se trezească deodată că nu mai pot să suporte existenţa lor? Să fie din cauză că literatura şi tot ce e în jurul ei i-ar distrage de la treburi, cum ar zice Eminescu? Cea din urmă ipoteză nu mi se pare deloc plauzibilă, pentru că acum e însăşi era divertismentului, a distragerii atenţiei de la treburile esenţiale cu ajutorul distracţiei celei mai stupide. Şi aici intervine un punct din care s-ar putea declanşa un început de explicaţie.

Spre deosebire de divertismentul ieftin, cultivat azi pe scară largă, literatura era un fals divertisment. Credeai că rătăceşti într-o lume străină de relele vieţii tale, dar te trezeai, în fond, că meditezi tot la viaţa-ţi, ca s-o dau iar pe eminescieneşte. Or, divertismentul celălalt, spre care ne îndeamnă prin urlete şi strigăte televiziunile comerciale, ăsta nici vorbă să te mai lase să te gândeşti la ale tale, ăsta te aruncă pur şi simplu într-o zonă roză şi inconsistentă, unde nu e întristare, nici suspin. Căci, la urma urmei, divertismentul adevărat e un fel de moarte. Civilă. Mori o oră, două, o zi sau o viaţă, dacă stai şi te uiţi la tâmpeniile lor de pe la televiziunile unde gândul lipseşte prin definiţie şi program. Sau proiect.

Eu m-am întrebat la ce bun revistele literare, dar trebuia să mă întreb şi la ce bun literatura când foarte puţini o mai doresc. Şi încă romanul, proza în general, mai stârneşte interesul unui oarecare număr de oameni, fireşte dintre cei letraţi, că de la iletraţi nu te poţi aştepta la nimic pentru această zonă, lume. Dar despre poezie nici nu poate fi vorba în vreo librărie mare, din cele care vând, nu se încurcă. Ai zice că ăsta nu e decât efectul capitalismului victorios. Dar te pune dracu’ să intri şi prin alte librării din lumea asta, bunăoară la Paris, Toronto sau New York şi, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, peste tot dai de splendide ediţii de poezie, e drept, mai ales din autori clasicizaţi, dar şi ultimele apariţii îşi găsesc un loc, fie şi mai neînsemnat, pe acele rafturi, niciodată pe mesele evenimentelor recente.

Poezia, cred, supără pe omul nou pentru că ea presupune un efort de gândire în plus. Chiar dacă ultima formă de poezie, a lumii, nu doar a limbii române, nu mai are un cod pe care să-l poţi descifra prin efort intelectual şi exerciţiu prealabil. O carte controversată, apărută în 1948, în Germania, vorbea despre „pierderea măsurii” în artele plastice, în arhitectură, pictură, sculptură. O adevărată pierdere a măsurii a avut loc şi în literatură, de ce să nu o recunoaştem. Mai precis, o pierdere a vechii măsuri, în timp ce aceea nouă, aşteptată, nu se arată încă la orizont, ca un fel de Godot, la care speră multă lume, iar el nu mai vine, mai ceva ca George din poezia lui Coşbuc, una cu măsură, fireşte.

Presupusul cititor de azi, adică absolventul de vreun liceu ori chiar de vreo facultate, este tot mai incult şi tot mai refractar la cultură, pentru că, în paralel cu cultura, se dezvoltă un cult al inculturii şi al unuia dintre produsele acesteia, banul. Or, dacă vrei să ai bani, nu ai să-i faci citind nici Ramuri, nici Viaţa Românească, nici Observator cultural şi nici chiar România literară. Cât despre celelalte, ce să mai vorbim? Revistele care apar în oraşele ţării sunt condamante la o audienţă limitată şi nu sunt nici ele primite de către difuzorii de presă locali, pe care, cu naivitate, mi-i imaginam, nu ştiu de ce, mai penetrabili la ideea de cultivare a valorilor locului.

Şi mai este ceva. Libertatea de expresie a dat, la noi, forme ciudate, produse ciudate în domeniu. Adică o pseudo-literatură care împrumută ticurile literaturii şi se chiar crede egală ei, o pseudorevuistică în care există clasamente locale făcute cu ifosele cu care se fac marile clasamente din capitală, topuri şi paratopuri. Subzistă în aceste apariţii locale un parapon şi un resentiment deloc ascuns faţă de cei care, în opinia veleitarilor, au reuşit, ceea ce le face impenetrabile oricărei idei superioare şi oricărei valori reale. Ar fi posibil ca anumiţi cititori să ia o asemenea revistă şi să se scârbească de toate, crezându-le la fel, aşa cum, dacă vreun cititor de poezie pune mâna pe te miri ce volumaş tipărit în regie proprie la vreo editură obscură, s-ar putea să creadă că asta e însăşi poezia şi că, deci, nu are ce aştepta nici de la alţii, editaţi mai bine şi mai serios. Dar, desigur, nu acesta e motivul pentru care revistele literare şi literatura, în general, au pierdut teren în anii capitalismului sălbatic de la noi. Petrecerea timpului citind literatură nu aduce bani şi nici satisfacţia inferioară pe care ţi-o dă un spectacol de prost gust de pe la Sala Palatului, şi atunci opţiunea e gata. Pe de altă parte, cei care ar fi putut să mai cumpere o carte sunt în permanenţă vânaţi de oficialitate, li se reduc veniturile în modul cel mai drastic şi, deoarece nu ştiu să fure, ajung să nu-şi mai poată cumpăra cărţi.

N-am ajuns încă la grupurile de oameni refugiaţi prin păduri, în afara teritoriilor principale, ale banului, care să ştie pe dinafară cărţi sau capitole din cărţi importante, dar nici mult nu avem până acolo. Vedeţi, asta antipatizează ei la literatură, la scriitori: că ăştia ghicesc, până la urmă, cam tot ce o să se întâmple.