Maratonul sinucigașilor

Mă uit la fiecare poet cu mare atenţie. Pe unii, chiar foarte puţin cunoscuţi, îi visez noaptea. Mai ales iarna. Asist la lansările cărţilor unora dintre ei. Îmi aduc aminte de câteva lansări din anii din urmă ale cărţilor de poezie semnate de regretatul Ion Zubaşcu, tovarăş de gazetărie cândva, reîntors la poezie cu sete, ca şi cum ar mai fi putut recupera tot ce pierduse în atâţia ani de trudă străină poeziei.

Mă uit la ei, pentru că sunt fiinţe neadaptate la lumea în care trăiesc, oameni care nu vor câştiga niciodată această competiţie turbată care prezidează viaţa oamenilor din zilele noastre. Cum să câştigi când tu încerci o ecuaţie pe care nu pot s-o dezlege toţi matematicienii acestei lumi?

Îmi aduc aminte de un moment ciudat al vieţii mele când, fiind prezentat unui guvern al CDR, ca – din acel moment – consilier al primului ministru, un ministru din sală a strigat, zâmbind, fireşte, cu simpatie, „dar să nu mai scrie poezie!”. Poate că avea dreptate şi ar fi trebuit să renunţ la această îndeletnicire din lipsă de tot ceea ce-i trebuie unui poet adevărat, numai că domnia sa, o persoană despre care am aflat mai pe urmă că, însuşi, practicase această încercare disperată la un celebru cenaclu pentru elevi, voia să-mi fie simpatic, arătându-mi că ştie. Numai că primul ministru respectiv, atunci când cineva îi spunea lucruri care i se păreau superflue, spunea cu dispreţ, atât pentru ce spunea acela cât şi pentru noţiunea respectivă, „poezii!”. Acesta cu siguranţă nu scrisese poezii, nu-i vorbă că şi primul, care scrisese sau, mai precis, încercase să o facă, avea, în spatele atitudinii binevoitoare (îmi arăta,
nu-i aşa?, că ştie cine sunt, el, un ministru) aceeaşi „consideraţie” faţă de poezie.

Toate acestea se întâmplă nu numai pentru că oamenii respectivi, plus alte legiuni, sute, mii de legiuni în spatele lor, nu pot defini poezia, ci şi pentru că ea, poezia, devine un pericol prin însuşi faptul că e ceva de neînţeles, de necircumscris, de nedefinit. Că nici poeţii înşişi, cu atât mai puţin ei, n-au reuşit să o definească, e lucru cunoscut. Definiţiile poetice sunt, în fond, şi mai inaccesibile pentru oameni care nici un text poetic simplu nu pot accepta. Căci nu de înţelegere e vorba, ci de acceptare. Nici eu nu înţeleg matematica, dar o accept. Poate pentru că ea şi derivatele ei fac atâta bine omenirii, în timp ce binele făcut de poezie omenirii e tot mai ocultat, tot mai îndepărtat de stratul subţire de înţelesuri de pe această lume.

Mărturisesc sincer că eu însumi, atunci când a spus ministrul acela cuvintele citate mai sus, nu m-am simţit în largul meu. Poate ca-n acele vise când eşti silit să umbli gol pe o stradă pe unde ceilalţi trecători sunt îmbrăcaţi, vis, desigur, psihanalizabil. Şi asta nu pentru că eu însumi adoptasem, din cameleonism, ca să le plac sau ca să trec de judecata lor, care, oricum, nu conta, hotărârea fusese luată, ci pentru că mi se părea că se scoate în piaţa publică ceva prea intim pentru urechile şi mintea lor. O să spuneţi că-i dispreţuiam. Dispreţul e, totuşi, altceva decât nepreţuirea. Poţi să nu preţuieşti un lucru, adică să nu ţi se pară util ţie însuţi, dar, în acelaşi timp, să accepţi că altora le-ar putea fi absolut necesar, deci raţiunea lui de a fi e salvată. În timp ce un lucru, ca să nu zic om, dispreţuit îşi pierde chiar raţiunea de a fi în ochii celui care exercită dispreţul.

Nu cred că e prima oară când am să utilizez un început de definiţie copilărească încercând să dau una a poeziei. Pentru că poezia nu e ceva, ci mai degrabă „poezia e atuncea când”..., iar de aici mai departe îşi poate pune fiecare ceea ce i se pare necesar pentru completarea frazei definitive (adică definitorii, în fond). Şi ăsta cred că e un lucru care îi poate enerva pe oamenii ceilalţi, faptul că poezia nu e un ce, un fapt, un lucru, o lege precisă, ci e atuncea când, iar atuncea, după cum ştim, trece, poate reveni, dar niciodată nu se menţine în aşa fel încât să poată fi „bătut în cuie”, după o altă formulă barbară consacrată de lumea politică românească de azi.

Poeţii, în schimb, nici ei nu sunt bătuţi în cuie. Azi sunt, mâine nu mai sunt. Asta ar trebui să-i facă, pe politicieni, de pildă, mai comprehensivi cu ei, pentru că nici ăştia nu sunt daţi o dată pentru totdeauna. Şi totuşi îndeletnicirile lor nu au altceva în comun decât perisabilitatea. De aici, la poeţi speranţa că... exegi monumentum aere perennis... De aici statuile care se înalţă de către unii şi sunt dărâmate de către următorii. De aici atâtea şi atâtea alte situaţii pe care nu le mai enumăr ca să nu termin tot spaţiul revistei.

Şi cu toate acestea, de mai sus, poeţii se încăpăţânează să scrie. Şi nu numai cei vechi, încă în viaţă, dar apar şi unii noi, nu mă refer, desigur, la pletora de veleitari, ci chiar la aceia autentici. Este un continuu maraton pe care-l parcurg deopotrivă poeţii mai vechi şi poeţii mai noi. Goana spre ceva anume nu e foarte clară în mintea lor, e greu de precizat încotro se îndreaptă şi nimeni nu vede, de foarte sus, ce e dincolo de micul interval vizibil cu ochiul liber. E o probă nebunească, asemănătoare acelui concurs de tineri dintr-un film american de demult, în care mai mulţi băieţi şi fete cu automobile pornesc spre o faleză înaltă cu viteză maximă şi scapă cine poate, aruncându-se din maşină înainte ca aceasta să se prăbuşească în prăpastie. Sau ca proba a doua din bancul despre comunism: mai mulţi şoferi pornesc cu viteză maximă spre prăpastie, nu sunt maşinile lor, iar una este fără frâne. Proba ultimă, o spun ca supliment, e aceea cu cetăţenii din patria socialistă română, care spun bancuri politice hard, fără să ştie care e turnătorul. Proba poeţilor îmi aminteşte şi secvenţa mistreţilor care gonesc spre mare, din filmul de altădată Mondo cane.

Pe scurt, maratonul sinucigaşilor, fuga lor fericită spre locul unde îşi pot găsi moartea, deşi ea este de mult în ei, în jurul lor, materializată în dezinteresul celor din jur pentru ei şi pentru ce fac ei.