În preajma Anului Nou am auzit că unor poliţişti care controlează traficul rutier li s-au ataşat microfoane, ca să se audă şi să existe probe pentru un eventual proces, în cazul când cineva ar încerca să-i mituiască. De asemenea, în circa zece maşini ale serviciului circulaţie vor fi instalate faimoasele camere de luat vederi. Aha, îşi dau şi poliţiştii, finalmente, bacalaureatul, mi-am spus, judecând greşit. Nu, nu pentru ca să nu copieze la bacalaureat, ci ca să se păstreze probele pentru un proces împotriva celor care ar încerca să-i mituiască. Să le dea şpagă, pentru cei mai la modă cu limba română.

Dar în toate există şi un revers al medaliei. Întrebarea care s-ar pune, dacă nu s-ar şti dinainte răspunsul, ar fi: dar de ce se dă şpagă în România poliţiştilor, iar în Germania, de pildă, nu? Sau, de ce se încearcă să se dea şpagă poliţiştilor la noi? Pentru că suntem, totuşi, la o revistă totuşi literară, voi apela la un citat clasic. Şi anume, din Caragiale. Îşi mai aminteşte cineva începutul celebrei piese O noapte furtunoasă? Iată-l: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută): Iaca, nişte papugii… nişte scârţa-scârţa pe hârtie! ’I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlâcuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploaiat, n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule!// Ipingescu: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage cu coada ochiului şi face fasonae, vezi bine! Bagabonţii atât aşteaptă.”

Aici avem o probă de gafă clasică, Ipingescu, neştiind ce urmează, adică la cine se referă Jupân Dumitrache, trânteşte judecata comună în acest caz, şi el clasic, de altfel. Există şi o traducere mai vulgară, cu căţeaua, câinii se ţin doar după cea care ridică coada...

În fine, dar nu începeam un comentariu la Noaptea furtunoasă, ci, dimpotrivă, unul la microfoanele şi camerele de luat vederi pentru poliţişti. Reversul, spuneam, este acela că şoferii le oferă mită poliţiştilor pentru că ştiu că aşa se face, deci că se primeşte mită. Şi tot reversul, dar de data asta al măsurilor recente, este că s-or fi pus ele camerele de luat vederi şi microfoanele împotriva mituitorilor, dar ele s-au pus şi împotriva mituiţilor. Exact ca-n cazul bacalaureatului, când primele instrumente pomenite mai sus s-au pus nu doar ca să-i prindă pe cei care le oferă elevilor subiectele gata lucrate, ci mai ales ca să-i prindă pe elevii care le folosesc pentru a traversa un examen la care, de fapt, nu ar avea nici urmă de speranţă dacă ar participa, cum zic ei, pe bune. Ia să înlocuim, în fraza de mai sus, femeia cu poliţistul, iar bagabonţii cu şoferii prinşi pe picior greşit (cam lung, recunosc, dar asta e). Iată ce rezultă: „după cum e şi poliţistul: dacă trage cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! Şoferii prinşi pe picior greşit atâta aşteaptă.” Cam asta ar fi traducerea modernă, şi în noul mediu, automobilistic, dar, de fapt, mult mai vast, a naivei remarci a lui Ipingescu.

Primesc, adesea, mai ales spamuri cu oferte de aparate de spionat soţiile, amantele, colaboratorii şi, în genere, pe oricine, stilouri care au înglobate camere de luat vederi sau microfoane şi reportofoane. Pe vremuri, am avut, dat de redacţia Tribuna pentru interviuri, un reportofon pe care nu l-ai fi putut ascunde decât într-un car cu fân, găsindu-l, pe urmă, mult mai uşor decât vreun ac, scăpat tot acolo. Nu mai ţin minte ce marcă era, dar cred că era nemţesc şi un personaj, devenit celebru mai târziu, a încercat să mi-l subtilizeze, sub cuvânt că a auzit de el şi vrea doar să-l vadă. Prevenit, l-am salvat, că nu era al meu, ci al instituţiei. Iată dar că spionajul s-a democratizat, a pătruns în mase, chiar dacă nu încă în cele „largi populare”, dar, totuşi, aproape.

De fapt, poate că ar trebui să-i spionăm şi pe cei de la percepţie, şi pe vânzătorii din piaţă sau de la diferite magazine, mai mult sau mai puţin gigante, şi pe casierii de la bancă şi de la orice altă instituţie, şi pe judecători, şi pe avocaţi, şi pe procurori, şi pe medici, da, că ăştia iau şi ei şpagă, pe biciclişti şi pe motociclişti şi pe pietoni, pe copiii mici să nu facă-n pat, şi pe cei mari să nu facă altele, între ei, în paturi, şi pe ziarişti şi pe subiecţii lor, şi mai ales pe aleşii poporului, pe ăştia ar trebui neapărat să-i împănăm cu microfoane şi cu mici camere de luat vederi, în scopuri multiple, şi ca să aflăm cu cine, ce şi cum discută, pentru cât se dau jos din pat şi pentru cât rămân să doarmă acolo mai departe, dar şi să vedem cum se vede lumea dinspre ei spre noi, că de dincoace spre dincolo ştim foarte bine cum se vede şi cum se aude. Şi pe preşedinte, şi pe alţi preşedinţi, şi pe vicepreşedinţi, şi pe secretari, şi pe membri, pe toată lumea. O spionită generală ar trebui să se instituie, ca să ne mai pună cu boturile pe labele din faţă.

Dar, stai! Nu era cam aşa, fără chiar atâta aparatură, acum peste 22 de ani? Ba da, întru totul. Nu ne ascultau, într-un fel sau altul, cu aparate sau/ şi cu oameni, pe mai toţi, că eram suspecţi din naştere şi trebuia să se codifice suspiciunea care ne urmărea, pe unii, până la moarte? Sigur, tare aş mai vrea să văd filmul cu ce se înregistra şi se vedea dinspre Ceauşescu, nu-mi spuneţi că ăsta era serialul din fiecare seară de la televiziune, că nu era numai atât, s-ar mai fi văzut şi altele şi, mai ales, s-ar mai fi şi auzit, dacă n-ar fi intervenit montajul, adică, de fapt, cenzura. Că şi Nea Nicu era cenzurat, săracu’. Vorba lui Nastratin Hogea, „învăţătura dată rău se-ntoarce tot în capul tău”.

Întrebarea finală ar fi însă alta: oare, ştiindu-se spionaţi din toate părţile, toţi aceştia s-ar cuminţi şi ar proceda în consecinţă, adică după un număr de ani s-ar obţine un popor cinstit şi harnic, văzând că nu mai merge cu pişicherlâcurile, vorba lui Jupân Dumitrache? Eu unul nu prea cred, ba nu cred deloc, pentru că, după câte ştim din serialul dinainte de apariţia fimului chiar mut, Hoţii şi vardiştii, hoţii sunt totdeauna cu un pas înaintea vardiştilor. Pun sau li se pun vardiştilor microfoane? Pun şi hoţii bruiaje şi îşi văd de treabă. Şi aşa mai departe, într-un progres, de fapt, tehnic, fără sfârşit. Că, pe de altă parte, n-o să înlocuieşti niciodată frica lui Dumnezeu cu frica de microfon.

Ceea ce e interesant în noua iniţiativă a poliţiei române este faptul că ne-am putea alege cu nişte filmări şi nişte înregistrări sonore care să rivalizeze, până la urmă, cu clasicii care, şi-aşa, nu mai sunt citiţi aproape de nimeni. Şi să rămână în arhivele video şi sonore ale neamului pentru urmaşii miraţi. Vai, dar ce optimist
m-am făcut!