Am citit nu de mult, într-un ziar franţuzesc, online, un anunţ sau poate un titlu ciudat, nu-mi mai aduc aminte: „Le Picasso de la semaine”. Aiuritor, aş fi spus, dacă nu mi-aş fi adus aminte de o întâmplare foarte veche, din anii tinereţii mele cenacliste din Cluj, înainte de a deveni Napoca. Atunci, într-o seară, am râs mult de un amic, poet de cenaclu, care ne-a citit o poezie cuprinzând acest vers teribil: „Din clipă-n clipă ’nalţ câte-o statuie”. Versul voia să exprime, cred, entuziasmul acela heirupist impus de ideologia timpului, ne aflam încă înainte de socialismul biruitor, acesta mai gâfâia să biruie duşmanul de clasă şi alte alea. Oricum, la cenaclu nu ţineau asemenea figuri, aşa că „ne-“am râs bine atunci şi, ţin minte, un amic din acele vremuri, azi eseist ultraserios, ne repeta uneori, când venea vorba de amicul, acum, vai, mort de mult, „din clipă-n clipă ’nalţ câte-o statuie”, cu o intonaţie glumeaţă.

Şi mai de mult, pe când îl frecventam pe Topârceanu, poet azi atât de dispreţuit, în orice caz uitat, reciteam cu poftă nişte versuri ironice ale sale: „Din adevăr savanţii au făurit minciuna,/Escrocii sunt mai siguri decât întotdeauna/Iar ale Evei fiice dau buzna în livadă/Din merele oprite să facă marmeladă.” Nu ştiu cum o fi fost marmelada de pe vremea lui Topârceanu, făcută de fiicele Evei din merele oprite, dar am gustat cândva şi eu din marmelada ulterioarelor. În orice caz, şi asta exprima, de data asta ironic, în timp ce versul amicului nostru lua lucrurile în serios, aşa cum recomanda şi ideologia care ni se pusese pe cap, cam aceeaşi iresponsabilitate faţă de valoare şi de toate cele considerate cândva grave, specifică epocii moderne.

Între timp, acum vreun deceniu, poate şi ceva, pe când eram la ziar, a apărut, mă tem că tocmai în paginile noastre, un alt titlu, generalizat apoi, de data asta despre o pictoriţă în devenire, de undeva de prin America: i se spunea acesteia, cu admiraţie, „micuţa Picasso”. Rapiditatea cu care se califica cineva pentru un nume devenit, cum se spune azi, brand în cultura lumii, sau pe limba mai veche o marcă de nobleţe, exprima nimic altceva decât superficialitatea lumii în care trăim, faptul că orice trebuie să se vândă şi, ca să-i crească preţul, poţi să-i acorzi oricâte calificative superlative, aşa cum era numele lui Picasso. Şi cum mai este, mă şi mir cum, dovadă faptul că, în Franţa lui, azi, cineva se califică a fi „Picasso-ul săptămânii”.

Pe de o parte, când îl declari pe cineva Picasso, micuţă sau al săptămânii, încerci să-i umfli valoarea sau, mai degrabă, preţul. Pe de altă parte - dar cui îi pasă de asta? - îi scazi preţul celui cu care-l compari. Dar pe de altă parte: păi dacă sunt atâţia Picasso, atunci ce mai valorează Picasso, unicul, cel ireproductibil? Răspunsul este: nimic, sau foarte puţin la început şi pe urmă nimic. Iar dacă Picasso, fost unicul, ireproductibilul, inefabilul, nu mai valorează nimic, atunci ce mai valorează micuţa Picasso, Picasso-ul săptămânii ori statuia, să zicem, pentru demonstraţie, tot a lui Picasso, înălţată din clipă-n clipă? Păi în cazul ăsta, chiar nimic. Intrăm astfel într-un cerc vicios, fără ieşire, ca oricare cerc vicios. Dar însăşi intrarea are un sens: lipsa de preţuire faţă de o operă care a fost cândva obiect de cult, obiect de admiraţie unanimă, cu toate că eu nu mă număr în cadrul acestei unanimităţi...

Vara trecută, cred, am citit, la Paris, în Le Figaro, că eu sunt sătul de stânga noastră şi n-o mai caut şi-n Le Monde, o cronică distrugătoare la adresa romancierei Amelie Nothomb, cea care scoate roman după roman, de vreo douăzeci de ani, unul pe rentrée, aşa, ca să-l îmbogăţească pe editor şi ca să nu fie uitată. Cronicarul, mai degrabă un pamfletar, deh, de dreapta, deci cu gusturi nu tocmai populare, îi sugera acesteia să scoată un roman pe lună, sau unul pe săptămână, sau unul pe zi, ca să bată astfel toate recordurile, pentru că, aşa, cu unul pe an lumea s-a obişnuit şi nu mai e nici o surpriză pentru nimeni. Plus ce-i mai comunica autoarei despre conţinutul romanelor sale şi despre stil. Dar doamna sau domnişoara cu pricina scrie despre cărţi la Le Monde, aşa că sunt aproape sigur că i-o fi dat admiratului meu cronicar-pamfletar o replică usturătoare, aşa cum numai stânga ştie să dea. N-am citit-o, pentru că nu citesc Le Monde decât foarte rar şi pentru că nici nu mai era nimic de spus după cele ce afirma colaboratorul lui Le Figaro.

Cu ani în urmă, circula o glumă despre Simenon. Cică cineva l-ar fi sunat la telefon şi a răspuns soţia lui (pe atunci nu erau telefoane mobile). Aceasta i-ar fi spus persoanei de la celălalt capăt al firului că romancierul tocmai a început un nou roman, dar că poate să aştepte la telefon până-l termină de scris. Iar un ziar, mă tem că o fi chiar Le Monde, sau poate altul, ar fi făcut un contract cu marele şi prolificul romancier, ca acesta să scrie un roman într-un turn de sticlă, sub ochii spectatorilor, eventuali viitori cititori, undeva, într-o piaţă publică, în 48 de ore, dacă îmi aduc bine aminte. Nu mai ţin minte de ce, înţelegerea a rămas baltă şi astfel cititorii săi nu au mai avut ocazia
să-şi vadă idolul - cum se spunea altădată, mai ales în limbajul gazetăresc - „la lucru”.

Dar Picasso-ul săptămânii e ultima expresie- până acum - a unei epoci care nu mai preţuieşte valoarea adevărată, cea construită în timp şi cu talent sau geniu. Societatea de consum, pe care o idealizam când n-aveam voie la ea, nu consumă numai pâine, unt, carne, lapte, zahăr, ouă, chipsuri şi alte prostii, ci şi artă. Şi ăsta e lucrul cel mai grav. În clipa când arta devine obiect de consum, aşa, democratic, din clipă-n clipă, atunci arta nu mai valorează nimic, o înghiţi şi îi arunci ambalajul. O înghiţi şi o uiţi. De aici uitarea aproape a tuturor celor care au fost şi, chiar dacă au lăsat ceva în urma lor, nu mai vrea nimeni să ştie nimic de ei, deoarece a apărut geniul săptămânii sau al zilei, căruia i se face loc cu rapiditate. Societatea dirijată de mass-media, de presa cotidiană, de televiziunile şi mai cotidiene decât presa tipărită, aceasta pe cale să apună, nu poate fără asemenea invenţii, ba o micuţă Picasso, ba un Picasso al săptămânii, ba cine mai ştie ce. Ceea ce cândva fusese un fapt aproape sacru, arta construită cu sudoarea minţii şi a talentului a devenit făcătură, aşa cum sunt mai toate produsele acestei lumi, de la legume la adidaşi, de la sucuri naturale la pâine. Sau, mai bine zis, a fost înlocuită cu nişte făcături, surogate, înlocuitori. Mult n-a trecut, în fond, de la celebrele, acum 60 de ani încă, surogate ale lui Hitler pentru a-şi hrăni armatele şi mai puţin de la cele ale iepocii de aur şi iată-le că au revenit şi încă în forţă şi pe toate planurile.

În fond, nici nu se putea altfel într-o lume care s-a înmulţit, de când adevăratul Picasso nu mai e, de cel puţin cinci ori. Oricât de puţini amatori de artă ar fi, şi ei s-au înmulţit, pesemne, în acelaşi ritm ca şi tot restul lumii, căreia nici că-i pasă, nici de unicul Picasso, nici de Picasso-ul săptămânii, nici de romanele cotidiene ale dnei Amelie Nothomb, nici de nimeni şi nimic, doar de supravieţuire, numai de supravieţuire. Şi nu e dreptul ei să trăiască aşa?

Unde eşti tu, poete Topârceanu, ca să vezi câtă dreptate aveai, glumind şi cum ai fost profet fără să vrei?! Ei unde, în Cimitirul Eternitatea, care, ca toate celelalte, e plin de oameni de înlocuit. În timp ce lumea ceastălaltă, de deasupra, e plină de înlocuitori.