Nu ştiu dacă se chema aşa, dar în urmă cu destui ani am aflat despre un proiect, se pare şi realizat, al ţărilor civilizate din vremurile acelea, de a alege cele mai importante realizări ale vremii, din toate domeniile, tehnic, cultural, pentru a le închide în ceva care se putea numi capsula timpului (nu-mi amintesc dacă acesta era numele exact) sau capsula civilizaţiei şi apoi să le îngroape adânc într-un bloc de beton, în aşa fel încât să nu poată fi distruse de nici un cataclism viitor, cât şi-l puteau oamenii închipui atunci. Acolo ar fi fost cele mai de seamă opere de artă ale lumii noastre, probabil că nu original, doar nu erau să ia Gioconda de la Luvru şi s-o închidă acolo, cele mai importante descoperiri, becul, dar şi ultimele, pe-atunci, răcnete ale tehnicii, modei etc. etc., acestea ar fi constituit un mesaj pentru civilizaţiile viitoare în cazul în care continuitatea celei zisă a noastră ar fi fost întreruptă. Era un proiect destul de naiv, după părerea mea, o fi fost american, că numai la ei se poate găsi atâta abilitate şi inventivitate asociate cu naivităţi uimitoare.

Zilele trecute am citit într-o gazeetă străină o informaţie despre o mare bibliotecă, vastă şi cuprinzătoare, care s-ar fi deschis undeva în Marea Britanie. Ce frumos, mi-a venit să spun, dacă informaţia nu ar fi avut ca preambul ştirea că anul trecut s-au închis în Marea Britanie nu mai puţin de 200 de biblioteci, din cauza crizei, ca să se facă economii. Şi, am dedus eu, pentru că nu mai erau frecventate. Asta m-a trimis la ştirea de atunci, despre capsula timpului. Fără să mă mai gândesc şi la Fahrenheit patru sute nu ştiu cât, al regretatului Ray Bradbury, m-am întrebat, retoric, fireşte, cum altfel?, dacă nu ar cam trebui să alcătuim şi noi o bibliotecă esenţială a prezentului, cu tot ce s-a scris important în literatură, mai ales că, dincolo, la tehnică sau medicină sau altele, interesul persistă încă. (Dar cât?) Şi să le edităm pe toate acestea în limbile respective, dar şi în traduceri în engleză, pentru a alcătui un summum al realizărilor civilizaţiei noastre în acest domeniu şi a-l păstra pentru cei care nu vor mai citi din obişnuinţă. Mai precis, pentru generaţiile care se nasc sub ochii noştri şi care nu mai vor să ştie de lectură şi de cărţi şi de literatură. Numai că noua capsulă a civilizaţiei n-ar mai fi adresată te miri căror extratereştri sau ultrapământeni, ci chiar celor de aici, din – să zicem – civilizaţia noastră, unii chiar contemporanii noştri.

Lumea se schimbă foarte repede şi aproape că nu-ţi dai seama când te trezeşti într-o ţară străină fără a te fi mişcat din oraşul tău, chiar de pe strada ta. Şi atunci cam trebuie să faci punctul, ca să traduc chiriţeşte expresia franţuzească, altfel te vei simţi ca un pământean nimerit pe Marte sau ca un marţian nimerit pe Pământ. Şi, credeţi-mă, senzaţia nu e dintre cele mai plăcute.

Probabil totuşi că numărul cititorilor rămâne constant când numărul oamenilor creşte în proporţie geometrică. Asta ca să fac aluzie la legea lui Malthus, care prevedea, în felul ei, ceea ce ni se întâmplă azi şi ni s-a întâmplat şi ieri şi alaltăieri chiar. Sau poate că ar trebui reformulată altfel această nouă lege a unui nou Malthus: numărul cititorilor rămâne constant, în timp ce numărul oamenilor care nu ştiu să citească, deşi ei cred că ştiu, dar şi al cărţilor creşte în proporţie geometrică sau măcar aritmetică. Malthus vorbea despre hrană, a cărei cantitate ar creşte în proporţie aritmetică, în timp ce numărul oamenilor creşte în proporţie geometrică. Dar şi despre cărţi s-a spus că sunt tot o hrană, fie şi doar (?) spirituală, translaţia pare normală.

Şi, la urma urmei, nu ştiu de unde groaza asta că nu mai sunt cititori. Poate că ar trebui mai bine să ne îngrozim de numărul celor care scriu, poate că acesta ar trebui micşorat. Dar, pe de altă parte, e democraţie şi fiecare are dreptul să facă ce vrea el, are dreptul să se exprime şi să-şi pună pe hârtie, cât mai găseşte hârtie, gândurile, aşa că nu mai trebuie nimic, destul ne-a blocat cenzura comunistă. Să mai instituim noi una nouă? În nici un caz. Dar n-ar fi bine ca bibliotecile, aşa nefrecventate pentru lectură cum or fi, să rămână ca nişte muzee în care cei curioşi totuşi să intre spre a vedea pe ce lume au trăit părinţii lor, dar şi pe ce lume trăiesc chiar ei, vizitatorii, aşa cum te duci la un acvariu imens să vezi ce peşti mai înoată prin oceanele lumii din care, cumva, altfel, şi tu faci parte? În marea bibliotecă din New York ai dreptul să intri să te uiţi cum câţiva, mult mai puţini decât vizitatorii, stau şi citesc. Ai dreptul şi să-ţi alegi o carte şi să te aşezi chiar tu pe un scaun în sala de lectură de la parter, dar n-am prea văzut vizitatori care să se metamorfozeze în cititori, acolo, pe loc.

Când eram elev am participat la concursul „Iubiţi cartea”. Bătrân, am ajuns să plănuiesc o capsulă a civilizaţiei cu cărţi. Frumos progres am prins şi eu în cele câteva decenii cât am făcut umbră pământului! Cam acelaşi de la tăbliţa pe care am scris cu „condeiul” în clasa întâi primară, într-un sat din fundul Sălajului, şi calculatorul la care am ajuns să transcriu aceste rânduri. Veacul înaintează, vorba unui poet de pe vremuri, care ar putea fi şi el inclus în lista de cărţi reprezentând literatura română; dar cu ce viteză, domnule! O întrebare mai finală ar fi dacă trebuie să înaintezi şi tu chiar în ritmul lui, sau mai bine să te aşezi acolo, deoparte, la margine, în biblioteca publică dacă n-o ai pe a ta, şi să laşi să curgă apele, sperând că, aşa, citind, tu eşti de fapt piatra care rămâne.