Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Švejk

        de Nicolae Prelipceanu

Nu ştiu a câta oară citesc măiastra carte a lui Hašek, un scriitor pentru care n-aş avea motiv să fiu prea entuziast, dată fiind opţiunea sa politică, destul de departe de a mea. Am primit această carte cândva, prin 1956, ba, dacă mă iau după însemnarea de pe pagina de gardă, chiar ca dar de Crăciun şi am tot citit-o, de câte ori treceam prin clipe neplăcute. Odată, îmi aduc aminte, stăteam cu cutiile de carton şi sacii cu cărţi nedesfăcuţi în dormitor, pentru că mă mutasem de curând în primul meu apartament primit de la stat, era prin 1972, dacă nu mă înşel, şi am luat cartea, l-am luat pe soldatul cel blajin, autodeclarat idiot, de mână şi am plecat de-acolo, rămânând, fireşte, în mijlocul întregului calabalâc.

Azi, când mai citesc această carte, mă gândesc, am schimbat impresia asta şi cu Marian Papahagi, un alt cunoscător al lui Švejk, demult, la Cluj, c㠊vejk-ul acesta nu e decât un alt Don Quijote, înzestrat însă cu un umor care-i lipsea aceluia, dar e, în acelaşi timp, şi Sancho Panza. Pe măsură ce înaintez în lectura cărţii, însă, gândul de altădată, revenit şi acum doar o clipă, începe să mi se pară forţat, nu e nevoie, la urma urmelor să comparăm cărţile diferitelor epoci pentru a le putea cuprinde mai bine cu mintea. Sau, dimpotrivă, compararea lor, dar nu ştiu dacă şi forţată, ne cam ajută să le pătrundem miezul şi sensurile. Povestea lui Švejk are toate datele unui roman picaresc, Švejk face nu ştiu câte călătorii, începând cu aceea, în cărucior, dus la comisariat de menajera lui, pentru a fi încorporat şi a se lăsa ucis pentru Austro-Ungaria, cum o spune el însuşi cu multă convingere, atât de multă încât îi face şi pe cei mai aspri judecători (e judecat pentru simulare) să-l trimită la trupă, unde îi dispar durerile reumatice pe care şi le alina în primele pagini ale cărţii, cu opodeldoc, un medicament cu nume comic, dispărut demult din uz. Dar el e şi călătorul spre Ceske Budejovice, prilej să invoce celebra formulă antic㠄toate drumurile duc la Roma” şi s-o transforme în „toate drumurile duc la ceske Budejovice”, un fel de anabază modernă şi plină de haz. Cascada de cuvinte pe care o lansează, încă în primele pagini ale acestei cărţi admirabile, ştirea că arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul până în clipa aceea a tronului imperiului, a fost ucis e în măsură să ne deschidă o vastă perspectivă asupra posibilităţilor nelimitate de asociere ale acestui simplu soldat care făcea comerţ ilegal cu câini, ticluindu-le pedigree-uri false. Aici mă opresc pentru a-mi aminti de acel scriitor de la Cluj care credea că pedigree-ul e o pată gri pe un picior sau pe altă parte a corpului unui câine, cam aşa cum crede şi laptopul meu care, la prima imprimare a cuvântului, îmi şi transformă cei doi e într-un neaoş i. Ca să încep şi eu în felul lui Švejk, căruia orice întâmplare prezentă îi evocă una din trecut, când, peste nu mulţi ani de la lectura a doua probabil, din mijlocul calabalâcului nedesfăcut, vreo doi cred, mi s-a arătat la Sarajevo, Sarajevo-ul de atunci, urma piciorului lui Gavrilo Prinkip, cel care l-a ucis pe arhiduce, în asfaltul de pe o stradă, ca semn de ce tânăr era, căci avea numărul 38 cel mult la pantofi (eu la vârsta lui, cred că aveam deja 44, dar în schimb nici visam să omor vreun arhiduce, gras sau slab, cum ar spune Švejk), nu m-am gândit că nu e tocmai corect să idealizezi un atac, la urma urmei terorist. Nu spun că tot ceea ce a urmat la Sarajevo, făcând din acel pitoresc Sarajevo multicultural, un oraş care şi azi trăieşte sub tensiune, dacă mă iau după informaţiile dintr-un reportaj de pe France 2, deci tot ce a urmat ar fi o pedeapsă pentru idealizarea acelui atac din august 1914, din cauza căruia, sau sub pretextul căruia a început toată cascada de grozăvii terminată cu capitularea necondiţionată a Germaniei naziste, în 1945, dar nu pot să nu fac o mică legătură între aceste două fapte şi mentalităţi. Bineînţeles că, atunci, uitându-mă la urma de pantof a lui Prinkip în asfaltul de pe o străduţă laterală din Sarajevo, unde s-a ascuns atentatorul până când, pe strada principală (Prinkip – principală?), a apărut automobilul arhiducelui, mi-am amintit de Švejk şi de marile lui isprăvi menite să ridiculizeze acest imens şi neaşteptat război care a făcut mai multe victime decât toate războaiele omenirii de până atunci (şi, fireşte, mult mai puţine decât următorul, căci lumea era deja într-un progres vizibil). Am avut şi eu, inspirat de gazdele mele care-mi arătau, mândre că sunt ce erau, un sentiment de respect pentru tânărul care şi-a sacrificat viaţa pentru… pentru ce, de fapt? Pentru o idee destul de tulbure încă şi care s-a mai tulburat rău de tot după aceea. Or, povestea lui Švejk şi a celor dimprejurul lui, spusă de autor, dar şi de personajul însuşi, aceasta accentuează asupra laturii ridicole a armatei imperiale, a adversităţilor dintre popoarele de sub coroana austriacă, să ne amintim numai de episodul cu Vodička, amicul bătăios al lui Svejk şi ura sa faţă de „ungureni”.  Un râs imens copleşeşte toată tragedia acelui război, transformându-l într-o parodie de viaţă şi de moarte. Apanaj al literaturii, cel de a transforma totul din negru în alb şi invers. Am reluat din nou cartea lui Hašek, nu pentru că m-aş fi mutat şi nu voiam să-mi mai desfac pachetele, cele cu cărţi ar fi acum nenumărate, ci pur şi simplu obosit de tot ce văd şi aud în jurul meu şi, poate, din cauza vremii care trece şi a uşoarei spaime că s-ar putea să fie pentru ultima oară.

© 2007 Revista Ramuri