Definirea persoanei umane, sub aspectul constituţiei ontologice şi al dimensiunii paradoxale de mişcare şi de realizare, constituie o preocupare majoră pentru teologia creştină. Într-o lume zbuciumată şi dezorientată de o serie de teorii de natură cosmologică, eshatologică şi antropologică, omul are nevoie să ştie cine este el cu adevărat şi care-i este rolul în univers. Din această cauză, lucrarea propusă de Florin Caragiu – Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, 255p. – prezintă o importanţă deosebită atât din cauza actualităţii temei, cât şi pentru viziunea autentică în care persoana umană este plasată.

Fiind convins de interesul pe care antropologia iconică îl are pentru omul contemporan (p. 10), autorul deschide abordarea subiectului prin capitolul Repere pregătitoare (pp. 11-22), în care precizează terminologia utilizată în mod constant de-a lungul lucrării. În acest sens, antropologia este definită ca învăţătura creştină care se referă la persoana umană, la aspectele legate de originea şi acţiunile ei, precum şi la desăvârşirea acesteia prin Hristos. Dintre elementele fundamentale care caracterizează antropologia creştină, autorul aminteşte: originea divină; calitatea omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu; menirea asemănării cu Dumnezeu ca posibilitate de desăvârşire a omului; fundamentarea şi dimensiunea hristologică a antropologiei; alcătuirea omului din trup şi suflet; egalitatea şi unitatea ontologică dintre bărbat şi femeie; responsabilitatea şi paradoxul libertăţii umane; îndumnezeirea umanităţii prin Hristos (pp. 11-12).

În ceea ce priveşte termenul „iconic”, acesta vine de la grecescul eikon şi se referă la calitatea persoanei umane de a fi creată după chipul lui Dumnezeu. Ca atribut al antropologiei, cuvântul iconic face referire la: „complexul de semnificaţii legat de «chipul lui Dumnezeu», «raţiunile» divine şi formele sau imaginile create care le incorporează şi oglindesc orientarea întru comuniune” (p. 12). La Părintele Stăniloae, aşa cum bine observă autorul, eikon are patru sensuri, şi anume: idol, caracteristică antropologică, însuşire a Fiului lui Dumnezeu – Chipul Tatălui şi icoană (pp. 13-15).

Un alt termen definit în acest capitol este cel de asemănare. Acesta este prezentat în strânsă legătură cu chipul lui Dumnezeu din om şi se referă la starea de desăvârşire şi la comuniunea dumnezeiască la care persoana umană este chemată să ajungă (p. 17). Aşa cum frumos precizează autorul, ca şi integralitate ontologică de fiinţă şi de energii (p. 18), persoana umană se prezintă ca o taină vie care se descoperă şi se trăieşte prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.

În ceea ce priveşte analiza propriu-zisă a conţinutului, principiilor, paradigmelor şi implicaţiilor antropologiei iconice, aceasta se desfăşoară de-a lungul următoarelor capitole: Taina Persoanei. Omul, icoană creată a Sfintei Treimi în taina Întrupării (pp. 23-50); Chip şi asemănare, coordonate iconic-liturgice ale dialogului dragostei (pp. 51-75); Antropologia privită în „triunghiul liturgic” al relaţiilor dintre Dumnezeu, om şi natură (pp. 77-97); Omul ca alcătuire iconică unitară suflet şi trup. Locul şi menirea sa în creaţie (pp. 99-118); Cuvântul şi Icoana revelate în Hristos, taina limbajului comuniunii (pp. 119-150); Conştiinţa luminată de Duhul, oglinda Persoanei şi Comuniunii (pp. 151-162); Dimensiunea comunitară a chipului omului. Chipurile de bărbat şi femeie, taina familiei şi a naşterii duhovniceşti (pp. 163-193); Apofatismul iconic sau caracterul deschis spre experiere şi comuniune al teologiei răsăritene (pp. 195-214); Restaurarea firii umane în Hristos şi îndumnezeirea omului prin părtăşia la comuniunea Treimică (pp. 215-228); Legile naturale şi libertatea persoanei (pp. 229-240); Principiile ermineutice fundamentale în discursul antropologic al Părintelui Stăniloae (pp. 241-245).

Creat din iubire, ca o extindere personificată a iubirii dumnezeieşti prin intermediul energiilor necreate (pp. 83-84), omul se bucură de marea calitate de a fi după chipul lui Dumnezeu. Prin chipul dumnezeiesc, prin care se defineşte întreaga structură ontologică umană, fiecare om se prezintă ca un unicat personal care este chemat în dialogul existenţei. Având un caracter comunional deschis intersubiectivităţii (p. 32), chipul exprimă dependenţa omului de Dumnezeu şi faţă de semen (pp. 33, 38) şi tensiunea trăirii în comuniunea iubirii. Chipul este dovada clară că omul poate fi definit şi înţeles numai în raport cu altcineva, iar în cazul antropologiei iconice numai în raport cu Dumnezeu, după al cărui Chip suntem creaţi: „Omul se cere după Dumnezeu, trăieşte fiinţial tensiunea ontologică a legăturii cu Dumnezeu; iar înaintând în această relaţie de iubire, intrând în hora dumnezeieştii Iubiri se descoperă tot mai viu structura sa trinitară, ca icoană vie a Sfintei Treimi” (p. 47); „Insuflarea Duhului e comunicarea vocaţiei de transcendere a vieţii biologice spre împărtăşirea dumnezeiască” (p. 69).

Din punct de vedere teologic, raportarea la Dumnezeu presupune relaţia şi comuniunea de iubire cu Acesta. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însăşi natura sa la realizarea asemănării (p. 53). Caracterul iconic al chipului dumnezeiesc din om (p. 67) plasează chipul într-o realitate dinamică, impulsionându-l în mod constant să se transpună în concretizarea asemănării: „Dinamismul, viaţa chipului, este asemănarea ca punere în lucrare sau actualizare a potenţelor de comuniune înscrise în chip” (pp. 74-75).

Prezentat de Părintele Stăniloae în strânsă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea (p. 77), omul apare prin chipul dumnezeiesc mai presus de elementele creaţiei. El nu se confundă nici în cea mai mică măsură cu vreo componentă oarecare a lumii materiale sau cu vreo fiinţă din lumea spirituală. Chipul îi conferă un statut aparte care-l plasează mai presus de cele ale lumii, imprimându-i, în acelaşi timp, capacitatea şi responsabilitatea transfigurării creaţiei (p. 78).

Ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, omul trăieşte în unitatea şi armonia structurii sale ontologice. Potrivit antropologiei creştine, niciodată nu se poate vorbi despre un dualism platonician la nivelul fiinţei umane. Constituind numai împreună aceeaşi realitate – persoana umană, trupul şi sufletul se găsesc permanent într-o relaţie de întrepătrundere. Astfel, dacă trupul este interior sufletului, sufletul, la rândul său, se prelungeşte în mod energetic prin intermediul trupului (pp. 99-102).

Având o dimensiune comunională, chipul dumnezeiesc îl transpune permanent pe om în starea căutării lui Dumnezeu şi a semenilor în vederea realizării comuniunii de sfinţenie prin dialogul iubirii (p. 175). Sub aspect soteriologic, iubirea este cea care întăreşte caracterul de subiect al omului (p. 33) şi cea care duce la accentuarea importanţei progresului duhovnicesc în vederea înfrumuseţării chipului dumnezeiesc cu atributele sfinţeniei lui Hristos: „Principiul mântuirii este unirea cu Dumnezeu şi deplinătatea unirii aduce îndumnezeirea omului, desăvârşirea iconizării sale ca împreună-subiect al trăsăturilor divine” (p. 218).

Analizând un subiect interesant şi de actualitate, lucrarea de faţă se constituie ca o pledoarie adusă în favoarea conştientizării persoanei umane asupra valorii constituţiei sale ontologice şi a perspectivei dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin planurile complexe şi succesive, prin condensarea ideilor şi raportarea acestora la realităţile vieţii dumnezeieşti, autorul reuşeşte să creeze un tablou teologic în care antropologia este înrămată în dimensiunile paradoxale ale sfinţeniei.