Omul îşi poartă interesul, ca vântul praful.

Nu se uită în stânga, în dreapta, în faţă sau în spate,

Ci doar se aruncă spre lucrul dorit.

Te umple de mizerii pe tine cel ce-i stai în faţă,

Nu prezinţi niciun interes pentru el,

Eşti un punct de relaş, un preş de picioare.

I te opui degeaba,

Trece peste tine ca norii peste verticalele vârfuri de copaci.

Oameni fără de frică,

Dumnezeu nu-Şi are loc în viaţa lor,

L-au izgonit în cer, după moarte L-au programat,

În viaţa de aici numai ei sunt stăpâni.

Noi suntem sclavi

Şi ca orice robi ne primim plata bătăii,

Nu putem plânge de ignorare.

Ce este lumea?

O învolburare de interese,

Unde peştele mare înghite pe cel mic,

Unde bogatul ucide pe cel ce nu are.

Idolii egipteni, ce au fost, vieţuiesc printre noi,

Fiecare îşi cere cultul,

Setea de înălţime îi coboară din raţiune,

Fără să vrea să cunoască ce sunt.

S-a înrăit lumea, s-au învrăjbit fraţii,

S-au înmulţit luciferii, Iadu-i la modă.

Puncte de sprijin nu sunt,

Lumea-i în aer,

Zboară departe, fuge-n neştire.

Cum ne-am înfrăţit cu moartea?

Ne-am vândut pe o porţie de linte,

Ne-am dat sufletul pe putregaiul hidos,

Suflet pentru care Dumnezeu a primit moartea.

S-a schimbat cursul gândirii,

Omul a dat pe Dumnezeu pe maimuţă,

A făcut târgul vieţii cu moartea

Şi s-a dat şi pe sine pentru preţul complet.

S-a înrăit omul,

S-a făcut născător de durere,

Suferinţa face parte din sine.

Cel ce n-are frică de Domnul

Naşte frică în semeni,

Îi face să tremure când se arată.

Oare poate pământul să se întoarcă cu susul în jos,

Să strălucească în noapte raze de soare,

Să-şi aşeze în ape păsările cuiburi,

Sau vara să fie îngheţare de ape.

Toate trăiesc cum le-a fost dat să se mişte,

Toate respiră după cuvântul ce îl ascund.

Poate omul să renunţe la suflet,

Când acesta este viaţa în el,

Să coboare în lumea nefiinţei,

Când nemurirea sclipeşte în sine

Sau să ducă lupta împotrivirii la bine,

Când răul distruge în noi bucuria.

Omul trece prin viaţă, aşa ca o floare,

Ca un glas ce aleargă să vestească un vis,

Ca un zâmbet ce se aşează în inimi.

Dar viaţa şi-o culege prin fapte,

Iubirea zideşte pe om din lăuntru.

Nu poţi să respiri fără aer,

Nu poţi să te minţi că izvorăşti viaţă,

Când Altul te face să fii.

Viaţa fiecărui om este o cruce,

Un dar spiritual şi material în egală măsură,

Care se poartă de la o poartă la alta a istoriei,

Spre lungul şir al drumurilor veşniciei.

O cruce?

O cruce care este negată sau acceptată,

Cu multiple forme şi înfăţişări,

Ce îşi schimbă greutatea sau mărimea

În funcţie de inima omului.

Braţele noastre sunt expresia acestor calităţi,

Braţe întinse pe verticală sau pe orizontală,

Braţe îmbrăţişate,

Sau cele care stau nepăsătoare în spatele acestei cruci

Şi în spatele nostru.

Câte cruci poate purta omul în inima sa,

Deodată cu crucea propriei vieţi?

Crucea aproapelui şi a celui de departe,

Crucea căsătoriei sau pe cea a călugăriei,

Crucea privitului sau pe cea a auzului,

Crucea crucilor ce nu au somn.

Dar pe toate aceste cruci le-a primit şi le-a răstignit Hristos

Pe crucea coborârii şi a ascultării fără de sfârşit,

Crucea iubirii ce nu are apus,

Pentru a-i scălda în viaţa Învierii

Pe toţi purtătorii de Cruce.

Aşa se face că fiecare cruce primeşte viaţa,

Şi dacă fiecare viaţă este o cruce,

Tot aşa fiecare cruce poate să devină viaţă,

Iar viaţa şi crucea sunt chemate să transceadă în Înviere,

O înviere prin care şi crucea şi viaţa îşi descoperă sensul,

În care omul uită de egoismul din sine

Şi îşi întinde braţele iubirii către ceilalţi

Pentru a da la iveală viaţa crucii din fiinţa sa.

Lumea întreagă este formată din cruci mergătoare,

Din oameni ce-şi poartă povara dintr-o parte în alta,

De la un capăt al lumii spre o altă dimensiune atemporală.

Cruci, cruci, cruci,

Peste tot numai cruci

Toate modelele, toate dimensiunile, toate preţurile.

Fiecare om este o cruce

Care valorează a Înviere

Atât cât face şi iubirea inimii sale

Prin naştere devenim purtători de cruce

Chemaţi spre nesfârşita mare de înviere

Pentru a rămâne mereu îmbrăţişaţi în iubire.

Omul îşi poartă crucea ca fulgul de nea căderea,

Ca răsăritul de soare lumina,

Sau ca un chip de copil zâmbetul.

Cruce cinstită şi plină de Înviere,

Revarsă în noi, purtătorii, mângâiere.