Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Semiîntunericul din faţa garderobelor era plin de trupuri prost hrănite, de parfum şi de emoţie. Conservatorul se număra printre puţinele locuri unde păturile sociale sărăcite se mai puteau amesteca printre noii îmbogăţiţi. Femeile îşi scoteau cizmele ca să se-ncalţe în pantofii aduşi de acasă. Vânzoleala asta euforică era un ritual pe care Anton îl iubea. Mulţi se grăbeau să-şi mănânce pâinea cu unt adusă la pachet sau comentau deja cu aprindere programul împreună cu prietenii lor. Pentru vechea intelighenţia, toate astea reprezentaseră timp de decenii patria ei, unii încă mai evocau, plini de efuziune, numele pe atunci necunoscut al lui Glenn Gould care, în 1957, surprinsese pe toată lumea cu interpretarea lui. Conservatorul era visul viu al unei Rusii nobile, unde studiaseră şi predaseră veritabili titani. Declinul ţării se oprea la această cetate, care continua să fie sala de concerte cu cea mai bună acustică din lume, şi-n orice caz cea mai frumoasă. De altfel, tot aici se desfăşura şi cel mai important dintre toate concursurile de pian. Conservatorul era inima unei naţiuni culturale şi o lume întreagă o invidia pentru el. Oricât de bogate ar fi fost ele, alte naţiuni n-ar fi avut niciodată un astfel de loc. Starea decrepită a clădirii o făcea să fie şi mai autentică, boala de care suferea ea era timpul, aşa cum întreaga Rusie suferea de aceeaşi boală. Până şi carpetele tocite păreau îmbibate de momente mistice. Era plăcut să vezi cât de puţine lucruri fuseseră modificate de pe vremea când Rahmaninov studiase aici. Acest muzeu viu nu ar trebui renovat niciodată, gândi Anton în timp ce intra în sală.

Soljeniţîn se aşezase deja. Într-adevăr, fotoliul de pe partea dreaptă a culoarului nu era încă ocupat. Bătrânul îi aruncă o privire severă lui Anton, care răspunse schiţând o plecăciune, după care se grăbi să se aşeze. Soljeniţîn îşi întoarse capul discret, refuzând insesizabil gestul acesta de supunere. Anton spera că, de acum înainte, va putea pur şi simplu să-l ignore. Tot mereu se mai apropia câte cineva pentru a-şi prezenta omagiile acestei legende pe care intemperiile vieţii îşi lăsaseră urmele. Aceştia i se adresau, tandru, cu Alexei Isaievici: cuvinte iubitoare, pe care el le primea lucid şi amuzat. Când descoperea câte un cunoscut, el striga spre acela câteva cuvinte cu o voce limpede şi uimitor de tinerească, o voce imposibil de asociat cu trupul descărnat şi cu barba stufoasă. Publicul nu părea că are de gând să termine cu aplauzele, aşa că, la un moment dat el se ridică o dată, se întoarse şi cuprinse mulţimea cu o privire stăpână pe sine, fără să facă vreo plecăciune.

Concertul începu cu Valse triste de Sibelius. Ce idee genială, să începi cu sfârşitul! Apoi, Rostropovici cântă pentru prietenul său primul concert pentru violoncel al lui Saint-Saëns. Încrengătura muzicii, ca imagine în oglindă a destinului acestui personaj al secolului: un violoncel care se încăpăţânează să înfrunte o întreagă orchestră.

În timpul pauzei, la un pahar de şampanie de Crimeea călduţă, Anton alungă orice intenţie de demisie. El se alătură unui grup de disidenţi matusalemici, care vorbeau cu entuziasm despre vremurile în care scriitorul dat în urmărire îşi găsise, la cabana lui Rostropovici şi a Galinei Vişnevskaia, un adăpost în care să se ascundă de braţul lung al puterii sovietice.

A urmat o simfonie de Sibelius. Disidenţii îi povestiseră lui Anton că acesta era compozitorul preferat al lui Soljeniţîn. După aceea, Rostropovici a interpretat Variaţiunile Rococo ale lui Ceaikovski. Starea de epuizare emoţională cuprindea acum fiecare celulă a ascultătorilor, care gemeau de-a dreptul. . Anton se întrebă dacă era îngăduit să răscoleşti nişte oameni în asemenea măsură.

Rostropovici a răspuns scurt avalanşei de ovaţii, apoi, în strigătele publicului, a sărit de pe podium, aterizând exact în faţa lui Soljeniţîn. Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat într-o furtună de strigăte de bravo. Personalul de sală a încercat să oprească asaltul admiratorilor care dădeau năvală în faţă. Printr-o multitudine de gesturi, Rostropovici rugă să se facă linişte, şi ţinu o scurtă cuvântare despre prietenul său. Un nou val de aplauze frenetice: concertul se transformă într-o manifestaţie de adeziune publică faţă de Soljeniţîn şi faţă de ceea ce reprezenta el. Acesta contempla tot acel tumult cu un surâs suveran, euforia nu-l surprindea câtuşi de puţin: Rusia ştia să-şi celebreze eroii.

În timp ce stătea la coadă la garderobă, Anton se hotărî să se ducă direct acasă. Extenuat şi fericit, el ieşi, cu paşi nesiguri, împreună cu alţi oameni la fel de marcaţi ca şi el. În micul scuar din faţa conservatorului aşteptau câţiva şoferi în limuzinele lor, iar oamenii care se revărsau în afară se-nghesuiau şi încercau, protestând, să treacă printre ei. În aglomeraţie, Anton auzi pe cineva strigându-i numele, dar ignoră persoana. El nu mai voia decât să se întoarcă la el acasă. Atunci se deschise portiera uneia dintre maşinile care blocau ieşirea în stradă şi Nastia sări pe trotuar. În momentul următor, el se văzu înconjurat de gaşca ei.

— Urcă odată – ne e foame, îl îndemnă ea.

— Exclus, sunt terminat. Poate mâine.

— Nu se poate aşa ceva? După întâmplarea aia nenorocită cu corbul, ai nevoie maximă de companie . Altminteri te alegi cu daune psihice.

— În niciun caz. Toată noaptea trecută am călătorit, iar acum nu-mi doresc nimic altceva decât să mă bag în pat.

Ei se sfătuiră scurt în legătură cu cazul acesta ciudat.

— Anton este încă în stare de şoc. E de datoria noastră să-l protejăm de el însuşi.

— Exact. Un mic bairam, şi o să-şi revină în simţiri.

— Are să sară exact ca Rostropovici.

— Ce mai săritură! Trăiască Mstislav Lepoldovici!

— Şi Alexandr Isaievici!

L-au târât în limuzină. Claxonând, şoferul îşi croi drum prin mulţime. Cineva lovi furios în acoperiş, starea de armonie din sală se spulberase, deosebirile dintre clasele sociale se restabiliseră. Anton se uită în jur. Vizavi de el, Nastia şedea în poala unui bărbat. Interiorul maşinii era uriaş, în partea din spate era loc pentru şase persoane lejer. În ambuteiajul de pe Bolşaia Nikiţkaia, o sticlă de şampanie trecu de la unul la altul şi Nastia i-l prezentă pe Nikolai, comerciant de petrol, pe ale cărui picioare ea luneca încoace şi-ncolo. Lui Anton, ea îi păru şi mai agitată ca de obicei.

— Kolea, o să murim de foame în ambuteiajul ăsta nenorocit!, strigă ea furioasă.

La un semn al lui Kolea, şoferul dădu drumul la girofar şi la sirenă, comunică prin staţie cu alte două vehicule care îi escortau şi toate trei se desprinseră sincron de pe banda lor şi trecură pe contrasens. Maşinile de teren din faţa lor speriau vehiculele care veneau din sens opus, acestea se refugiau, panicate, pe trotuar. Când întâlneau câte un exemplar ezitant, băgau şi o sirenă de vapor. Nastia chiuia de fericire. Trioul negru al lui Kolea îşi croia drum fără milă prin centrul oraşului. Cu puţin înainte să ajungă la restaurant, se integrară din nou în trafic, sirenele amuţiră şi valul de lumini roşu-alb-albastre se stinse. Cei doi peşti-pilot dispărură în întuneric.

— Arriving in low profile is more elegant, spuse Kolea cu nonşalanţă.

Anton nu cunoştea restaurantul, era bineînţeles nou şi foarte căutat. Masa lor se afla în partea din spate a sălii care fremăta şi, până să ajungă acolo, mai întâlniră câteva feţe cunoscute şi făcură puţin small talk. Jumătate din masa lor era deja ocupată, iar Nastia îl plasă pe Anton lângă Daşa. Aceasta avea trăsături clasice, chiar dacă puţin melancolice, era înaltă şi încă nu-mplinise patruzeci de ani; la Moscova, dacă o femeie trecuse de treizeci şi cinci de ani, era considerată bătrână. Lui Anton îi plăcu cum era îmbrăcată, poate Jil Sander: se vedea bine că era suficient de inteligentă încât să nu vrea să concureze cu femeile care aveau jumătate din vârsta ei. El se învioră, Daşa părea să se apropie de genul de făptură aleasă şi cultivată, pretenţioasă, high maintenance. Probabil că era blocată într-o căsnicie dezolantă şi voia să se reorienteze. Nastia sugerase deja că soţul ei de mult nu se mai culca cu vreo o femeie peste douăzeci de ani. Cu siguranţă că Nastia şi Daşa erau prietene bune, care aveau încredere una într-alta în ceea ce priveşte evaluarea bărbaţilor, iar faptul că el îi era livrat Daşei de către vechea lui prietenă îl incita.

El îi cunoştea pe majoritatea celor de la masă, oameni solid ancoraţi în stratul de sus, unii îşi făcuseră averea deja cu cinci ani în urmă. Până acum, toţi cei de aici reuşiseră să supravieţuiască selecţiei brutale operate de criza Rusiei, fiecare o numea default. În afară de asta, criza asiatică începea din nou să dea în clocot. În momentul de faţă, oamenii erau cât se poate de bucuroşi că, peste două săptămâni, anul 1998 avea să se încheie. Cu toate astea, nici unul dintre comeseni nu părea din cale afară de sentimental. Măcelul de pe toate pieţele financiare nu părea decât să le aţâţe pofta de viaţă şi mai tare.

În discuţia cu Anton, Daşa strecură mult prea multe detalii despre standardul ei de viaţă – mărcile maşinilor, nume de hoteluri, situarea şi mărimea casei, apoi a casei de vacanţă, numele vecinilor importanţi. Nici proprietatea de la Cannes şi iahtul nelipsit nu rămaseră neevocate. Ea se încălzea şi părea să se simtă cu atât mai bine, cu cât descria mai amănunţit, microscopic, nuanţele bunăstării ei. Anton îi aruncă Nastiei peste masă o privire plină de reproş. Excesele consumiste ca reacţie compensatorie faţă de absenţa fericirii conjugale nu-l interesau.

Ruslan, un importator de cafea şi un ins plin de viaţă, veni la el cu paharul ridicat şi-l îmbrăţişă ostentativ.

— Bună treabă! Şi eu trag înapoi, din principiu. Ţine de respectul de sine, spuse el.

— Informaţie eronată. Nici măcar nu aveam o armă la mine.

— A, nu? Înseamnă că schimbul de focuri e un zvon? Dezamăgit, Ruslan se întoarse la locul lui.

— S-a tras asupra ta? Doamne ajută că încă mai eşti printre noi, spuse Daşa şi-şi făcu cruce.

— Cum de vorbeşte despre Dumnezeu?, întrebă Nastia, care rareori prindea mai mult de un cuvânt dintr-o frază.

— Să nu tragi înapoi este principial greşit din punct de vedere etic, strigă Ruslan, acoperindu-i pe ceilalţi.

— Etic? Asta ce mai vrea să însemne? Sună ca iubire sau aşa ceva. Întâi Dumnezeu, pe urmă iubirea – ce facem aici, suntem cumva la biserică?, protestă Nastia.

— Dumnezeul creştin este un Dumnezeu al iubirii şi sinteza voinţei etice. Nici o faptă care contravine acestui Dumnezeu al iubirii nu e o faptă bună, spuse Daşa.

Toată lumea o fixă mută de uimire.

— Probabil că ai luat prea mult Prozac, spuse Nastia, care nu suporta mai mult de zece secunde de tăcere.

Toţi ceilalţi dădură din cap aprobând-o uşuraţi.

Veni mâncarea, bucătarii francezi preparaseră incredibil de bine peştii aduşi cu avionul. Anton se întrebă dacă nu cumva, profund deprimată de căsnicia ei dezolantă, Daşa apucase calea bisericii. Cineva trebuia s-o împiedice pe femeia asta frumoasă să facă aşa o tâmpenie. El o întrebă de copiii ei. Trei fraze mai târziu, ea începu să se lamenteze de soţul ei care se lăsa condus de sex.

— De ce nu-ţi iei un amant?, îi propuse Anton.

— Atunci, din punct de vedere moral, m-aş situa pe aceeaşi treaptă cu soţul meu.

— Dar poate că ar fi bine pentru relaţia voastră.

Ea râse şi promise să se gândească la asta. Anton se oferi pe sine ca obiect de-ncercare, ea aprobă din cap obraznic, dar e de presupus că se gândea la exemplare mai tinere.

— Dă şi tu o raită prin cluburile de jazz, alea-s pline de studenţi frumoşi. E visul lor, să consoleze o femeie ca tine.

— Ăia ar râde de mine, dacă apar acolo în jeanşi şi tricou.

— Ar cădea în genunchi pentru o privire de-a ta.

— Păzea, a venit mamiţa, aşa ar gândi ei.

— Jumătate din ei tânjesc după o sexy mama. Aşa ca daddy după vreo fătucă.

Daşa începea deja să-nflorească, Nastia nu exagerase în privinţa ei.

— Şi unde sunt cluburile astea de jazz? Mi le arăţi?

— Normal. Prima oară o să te însoţesc, pe urmă te descurci.

— Se lasă cu destrăbălare. Ştiu deja cu ce mă îmbrac.

În momentul acela începură să se audă împuşcături. Ţipete, sticlă spartă, mai multe ţipete, mai multe împuşcături. Ca-ntotdeauna la incidente de genul acesta, ei se lăsară cu toţii sub masă, era un ritual bine exersat. Atentatul se desfăşura în apropierea uşii. Întins sub masă, Anton se uită în jurul lui: ceilalţi păreau mai degrabă enervaţi decât speriaţi. Nastia încă îşi mai ţinea paharul în mână şi rânji la el.

— Asta-i a treia oară luna asta, spuse ea încet.

Din nou ţipete. Încă o împuşcătură. Apoi linişte.

Abia în momentul acesta o observă pe Daşa pe jumătate întinsă peste el. Acum, ea se lăsă să alunece într-o parte. Din cauza locului îngust , ajunseră într-un fel de poziţie a lingurii. Unii clienţi de sub mese începură să-şi dreagă glasul, să lanseze nişte întrebări în încăpere. Aceia care îşi reperau bodyguarzii, le cereau să sondeze terenul. Ca de obicei, oamenii ăştia nu erau deloc motivaţi. Ce-i drept, îşi scoseseră pistoalele, dar se mulţumeau să stea în poze dramatice la adăpostul barului. Făptaşii fugiseră de mult, misiunea lor era îndeplinită. Acum se aştepta poliţia, până la venirea căreia experienţa le spunea că avea să mai treacă destul timp. Nastia fu prima care-şi pierdu răbdarea, importatorul de cafea de lângă ea nu mai reuşea să o ţină sub masă. Ea se târî de sub masă, îngenunchie în spatele unui scaun încercând să vadă ce se mai întâmpla, căută pe pipăite sticla aflată pe masă şi, cu prada în mână, se târî înapoi. După ce mai bău un pahar pe nerăsuflate, ea explodă indignată.

— Toată chestia asta nu-i aşa de gravă până în clipa în care vezi victimele. Vreau să zic, deci, ce vreau eu să zic, până vezi corpurile alea realmente lipsite de viaţă, pline de sânge şi cum le ridică la urmă. Nu schimbul de focuri în sine, n-am dreptate?

Nimeni nu ştia dacă ea chiar aştepta un răspuns. Nastia continuă să trăncănească, era clar că se simţea răspunzătoare pentru atmosfera de sub masă. Egor, despre care se spunea că ar fi fost cândva mâna dreaptă a lui Marc Rich, se apropie de Anton târâş.

— Aşadar, pentru tine e a doua oară pe ziua azi. Măcar tu ai avut mai mult noroc decât ăsta de aici.

Dincolo de pădurea de scaune se putea zări un trup inert.

— Cât o să mai dureze toată treaba asta? Şi cine ne apără de poliţie? Pe tine te-au ajutat de fapt azi-dimineaţă?

— Nu chiar. Au venit şi au constatat că nu s-a-ntâmplat nimic.

— Păi în cazul ăsta a mers bine. Acum trei luni, eu am avut un accident de maşină. În plină taiga. Ne-am rostogolit de câteva ori.

El se scutură cu un amestec de fior plăcut şi bucurie anticipată, provocată de propria lui descriere. Daşa şi Anton s-au strâns şi mai mult unul într-altul.

— Deci, noi eram leşinaţi cu toţii sau incapabili să facem vreo mişcare. Şi ce să vezi? După patruzeci de minute vine poliţia şi ne jefuieşte.

— Şi tu erai leşinat?, întrebă Daşa.

— Eu îmi mai reveneam din când în când şi-i imploram să ne ajute. Iar ăia se-ntrebau dacă n-ar trebui să ne sucească gâturile.

— Normal. Unde nu există martori, nu există nici judecător. Şi pe urmă?, vru Anton să ştie în timp ce o mângâia pe Daşa pe burtă.

— Corect se spune „Unde nu există judecător, acolo nu există nici călău“, îl corectă Daşa.

— N-am făcut decât să dau din cap cuminte când unul dintre ei mi-a luat ceasul şi probabil că atunci i s-a făcut milă, fiindcă într-un târziu a apărut ambulanţa. Pentru unul dintre noi, prea târziu. Dumnezeu să-l odihnească.

— Da, Dumnezeu să-l odihnească, spuse Daşa.

Scurt moment de reculegere.

— Era Patek-ul? Vrei să spui că gaborul ţi-a umflat ceasul Grande Complication?, îl întrebă Anton.

— Nu, nu punea el laba pe ăla. Mai bine muream decât să i-l fi dat pe ăla. A fost un Breguet.

— Cu tourbillon?, se amestecă şi Nastia-n discuţie.

— Nu, cum poţi să crezi aşa ceva. A fost un cadou din partea angajaţilor mei. Sigur că lu’ şobolanu’ ăla i-a plăcut. Şi cel mai ieftin Rolex l-ar fi făcut fericit.

— Dar măcar pe urmă i-ai luat la-ntrebări pe porcii ăia?, întrebă acum Nicolai.

— Nu, ce-ţi trece prin cap. Doar m-au lăsat în viaţă. Şi poate chiar au avut grijă să nu vină peste noi bandiţii din cea mai apropiată aşezare.

— Corect. Carmoliştii ăia v-ar fi omorât, spuse Nicolai.

Nastia aprobă din cap.

— Fără doar şi poate. Ce s-ar face satul fără tradiţiile lui? Ar muri.

— E de-nţeles. Nu tocmai plăcut, dar de-nţeles. În afară de jaful la drumul mare, nu prea mai există nicio distracţie acolo, spuse Egor gânditor, în timp ce ceilalţi nu mai scoteau o vorbă. Într-un film sovietic, gândi Anton, acum ar fi momentul să introducă nişte acorduri de balalaică. Ultimele confesiuni în tranşee.

— Cu toate astea, păcat de Breguet. Capodopera aia elveţiană la mâna unui gabor de provincie. Dmitri, hoţul de lemn din Siberia pe care nimeni nu-l cunoştea prea bine, suspină cu jale.

Dădură cu toţii din cap.

— Elveţia! Breguet! Puşkin! De neînţeles cum acest popor mic, de căcat, dintre munţi a reuşit să ajungă în cel mai mare poem al omenirii, gâfâi Egor, care nu se-mpăcase niciodată pe deplin cu gândul că fusese expulzat din republica alpină. La fel ca în cazul multora dintre oamenii din anturajul lui Marc Rich, datorită Interpolului, libertatea de mişcare îi fusese limitată la un număr infim de ţări.

Când Dmitri îl privi întrebător, Egor profită de ocazie.

— „Un dandy se plimbă pe bulevarde (…) cât vrea el, până când Breguet-ul său vigilent îi şopteşte că e ora prânzului“, cită el din Evgheni Oneghin al lui Puşkin.

Cu toţii savurară intervenţia literară.

— Bineînţeles că şi Puşkin a avut unul din ăsta, constată hoţul de lemne.

— Înseamnă că era vorba de un ceas cu repetor, spuse Ruslan.

— Iată deci că există ceva care îl leagă de tâlharii la drumul mare ai statului, spuse şi Egor gânditor.

Zâmbiră cu toţi aprobator. Sub masă luase naştere o scenă idilică, care amintea vag de Micul dejun la iarbă verde al lui Manet. Stăteau întinşi pe spate, sprijiniţi în coate sau uşor încovoiaţi. Un chelner ghemuit sub masa de alături o ignoră pe Nastia când această încercă să mai comande nişte şampanie. Cei care aveau telefonul mobil la ei îl mai foloseau din când în când. Sus, pe masă, alte telefoane sunau în zadar. Mâna Daşei odihnea peste cea a lui Anton, ea urmărea conversaţia, relaxată. Adio, melancolie, gândi el, poate că în mintea ei ea era deja în braţele unor amanţi tineri şi plănuia să-şi amenajeze un mic cuibuşor de nebunii în centru.

Când s-a anunţat încetarea alarmei, micul grup a părăsit aproape fără chef ascunzătoarea. S-au aşezat din nou pe scaune şi au decis să nu plece decât după ce acţiunea de curăţenie din zona din faţă se va fi încheiat. Numai Nastia s-a dus până acolo şi s-a holbat la cele două cadavre. Un poliţist a însoţit-o înapoi la masă, el credea probabil că femeia era în stare de şoc. Acolo s-au apucat să discute deja care era următorul restaurant în care să se ducă. Au ales până la urmă un local japonez la modă. La ieşire, criminaliştii blocau vederea asupra locului masacrului. În timp ce maşinile trăgeau în faţa intrării, Kolea a întrebat o tânără criminalistă ce anume se-ntâmplase.