Epuizând deconstrucţia subiectului modern ca figură a omului expresiv, pătimaş, şi totuşi peren aflat în căutarea unor „juste măsuri” de disciplinare a sinelui, exercitate ca practici ale temperării şi moderării sufletului, cartea Ioanei-Rucsandra Dascălu deschide un proiect substanţial de cercetare a unei „asceze raţionaliste”. Astfel, lucrarea Étude sur les passions dans la culture ancienne et moderne (Editura Universitaria: Craiova, 2014) actualizează discursul cartesian Despre Pasiunile Sufletului în cheia unei cercetări (post)moderne a Subiectului, ca actor care resimţind pasiuni universale (aşa-zis primitive) ale admiraţiei, iubirii, repulsiei sau dorinţei, este nevoit să dezvolte prin propria judecată remedii sau instrumente împotriva practicării acestora în exces.

Autorul dezvoltă o cercetare realizată atât din perspectiva istoriei ideilor, investigând-o ca moştenire a filosofiei antice şi ca fundamentare a atitudinii postmoderne a unui Subiect care se disciplinează conştientizându-şi propria afectare, cât şi din perspectiva unui parcurs hermeneutic în care angajarea criteriilor lingvistice conduce la expunerea pasiunii în termenii relaţiei opozitive activus-passivus, prin transpunerile semantice şi etimologice în limba greacă, în limba latină, în franceză şi în română.

Dubla aplicabilitate a cercetării, întreprinsă în orizontul filologic şi în dimensiunea filosofică a construcţiei discursului despre pasiuni, reprezintă un prilej oportun de înţelegere a manierei în care modernitatea cartesiană resemnifică moştenirea tradiţiei antice, deopotrivă din perspectivă metafizică, prin influenţe aristotelice, şi din perspectivă morală, prin disciplinarea sinelui şi temperarea pasiunilor. Totodată, volumul Étude sur les passions dans la culture ancienne et moderne critică ipoteza demersului cartesian „de substituire a unei lumi pur mecanice de corpuri geometrice guvernate de legi ale mişcării, printr-o lume aproape animistă de substanţe aristotelice cu tendinţe înnăscute pentru diferite tipuri de comportament. Aceste doctrine originale, alături de cercetările sale în metafizică, optică, matematică, teoria pasiunilor, printre alte domenii, l-au transformat pe Descartes în figura centrală a timpului său”.

În primă instanţă, operând o deconstrucţie a conceptului de „pasiune”, sensul originar al termenului este revendicat de filosofia aristotelică, concretizând o dimensiune a confruntării contrariilor, instrumentalizând tensiunea dintre durere şi plăcere, dintre furie şi teamă. Postulată ca un instrument al producerii diferenţelor în judecăţile noastre, succedat întotdeauna „de durere sau de plăcere” (Aristotel, Rhétorique, II, 1378 a), pasiunea este recuperată în discursul filosofic cartesian al secolului al XVII-lea, în încercarea de a constitui o critică veritabilă a raporturilor mutuale dintre pasiuni. Antinomia girează, în consecinţă, definirea oricărei pasiuni prin corelaţie cu o pasiune contrară, miza constând în generarea unor practici ale moderării şi disciplinării acestora de către un Subiect.

Un discurs (post)modern Despre Pasiunile Sufletului, volumul Étude sur les passions dans la culture ancienne et moderne, reprezintă o cercetare filologică şi filosofică a uneia dintre cele mai importante opere ale corpusului cartesian, probând rezistenţele semnificaţiilor scolastice ale pasiunii la situarea schemelor mecanice sub zodia practicilor spirituale ale unui Subiect care riscă să nu regăsească în contemporaneitate nimic din această „patologie a afectării”. Rămânem, aşadar, în poziţia unui Subiect care primeşte provocarea de a gândi una dintre diferenţele raportului modern-postmodern prin exerciţiul asumării pasiunii de la sensul experienţei cauzate de un obiect exterior Subiectului însuşi, la reprezentarea contemporană şi psihologizată a unei emoţii internalizate. În fond, parafrazând o replică epistolară a lui Descartes, putem conchide că filosofia pe care o cultivă acest volum „nu este atât de barbară şi nici atât de sălbatică încât să respingă folosinţa pasiunilor; dimpotrivă, doar în această folosinţă stă tot farmecul şi fericirea vieţii acesteia” (Scrisoarea din aprilie 1648 a lui Descartes către Marchizul de Newcastle).