Am scris nu de multe ori despre poezia lui Mihai Duţescu, unul dintre cei mai reprezentativi şi emblematici poeţi ai cetăţii Banilor, a cărui creaţie însumează un număr de-a dreptul impresionant de volume (aproximativ două duzini) şi care este consemnată în mai toate istoriile literare contemporane şi, tocmai de aceea, ne rezervăm dreptul de a nu intra în detalii analitice şi de a schiţa doar liniile esenţiale ale evoluţiei sale lirice.
În precedentul volum: Samuraiul, apărut în urmă cu câţiva ani, decriptam o poetică a visului şi autodedublării, într-o cronică publicată în revista Scrisul românesc (2007).
Ca o replică la articolul nostru, dorind, parcă, să ne completeze supoziţia, poetul semnează un nou volum de versuri, Mecanica visului (Ed. Contrafort, 2009), titlu care vrea să desemneze mecanismul producerii visului şi care ne trimite la poetica suprarealistă a dicteului automatic, a declanşării imaginaţiei onirice, care nu trebuie să ne surprindă la un poet de factură neoromantică, dincolo de tehnica modernă, ca Mihai Duţescu. De altfel, teoretic vorbind, poetul nu iese din propria-i formulă, întrucât, după cum se ştie, suprarealismul nu este decât o formă de neoromantism.
Romanticii sunt cei care au acordat cea mai mare importanţă visului, socotindu-l înrudit cu poezia, considerându-l poezie involuntară şi stabilind o serie de corelaţii ingenioase între limbajul poetic şi cel oniric. Şi pentru Mihai Duţescu, esenţa poeziei o formează visul sau, mai binezis, poezia împrumută ceva din esenţa visului. Tot din recuzita romantismului provin estetismul şi dandysmul poeziei lui Mihai Duţescu, care apar, mai ales, în cel mai bun volum al său, Pavăză de crini (1976), prin care poetul se înscrie în categoria scriitorilor esteţi şi rafinaţi, ce propun arta ca model pentru existenţă. Mihai Duţescu s-a impus ca un poet al decorurilor medievale şi al ceremonialurilor galante, din stirpea lui Radu Stanca. În poezia lui Mihai Duţescu, în special în volumul Pavăză de crini, Craiova de altădată este imaginată ca un burg medieval, cu palate şi cu turnuri din care bat orologii vechi, cu arcade şi portaluri, cu pieţe publice, cu saloane parfumate, cu oglinzi veneţiene, cu caleşti aurite, din care poetul coboară, îmbrăcat elegant, ca un dandy, cu floare roşie la butonieră.
În Mecanica visului, Mihai Duţescu optează pentru un limbaj mai concentrat: cuvintele n-au nevoie să fie vorbite/ vulturii n-au nevoie de paşaport/ uitarea n-are nevoie de timp (Prolegomene). Poetul declară că s-a născut odată cu visul: M-am născut odată cu visul (Autobiografie).
Volumul de acum este marcat de trecerea inexorabilă a timpului, de spectrul senectuţii şi al confruntării cu moartea. Poetul ceremonialurilor galante se imaginează umblând la braţ cu moartea şi simte boarea divină a morţii (Boarea). Starea sa sufletească este de o permanentă nevoie, visare: sunt într-o visare. Din poezia lui Mihai Duţescu se desprinde o adevărată terapeutică a visului, prin care poetul se salvează de prozaismul existenţei.
Din tot inventarul imaginarului oniric şi al mecanicii visului se detaşează o acuarelă de o rară fineţe, în care poetul se visează ca un cerb agonizând la marginea unei ape, căruia i se umezesc ochii sub mângâierile iubitei: Mă contemplu visând:/ cerb înjunghiat e acest trup/ întins la marginea apei/ şi tu vii şi îi mângâi pleoapele/ până izbucnesc lacrimile (Mecanica visului).
Dens şi de un indubitabil rafinament stilistic, ilustrat cu reproduceri după tablouri celebre, volumul Mecanica visului se constituie într-o apariţie editorială de excepţie, într-un adevărat regal liric.