Prin publicarea volumului Vânătorul de fluturi ( Editura Ramuri, Craiova, 2010), Nicolae Petre Vrânceanu se află la cea de a 8-a carte de poezie, o ediţie in integrum, ordonată tematic, care cuprinde marea majoritate a versurilor tipărite de la debutul său publicistic (1968), până în martie, anul acesta.

Încă de la volumul de debut: În ochiul fântânii (1981), remarcam faptul că Nicolae Petre Vrânceanu – cu o bogată activitate poetică, publicistică şi culturală anterioară – era un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele sale, îndelung familiarizat cu tainele meşteşugului artistic. Volumul de debut al lui Nicolae Petre Vrânceanu era o dovadă de maturitate estetică a unui poet care-şi selectase, cu grijă şi parcimonie, o parte din poemele răspândite, cu generozitate, în paginile publicaţiilor. Ceea ce frapa în volumul de debut – ca şi în volumul următor: Ţărmul de aur (1984) – era tehnica poetică, aproape ireproşabilă, motiv pentru care poezia sa a atras atenţia câtorva condeie critice, dintre cele mai notabile ale momentului. O concepţie oarecum artizanală asupra actului poetic, deprinsă parcă din estetica Cuvintelor potrivite, de meşteşugar sârguincios şi tenace, având noţiunea clară a lucrului bine făcut şi cultul formei, se desprindea din primele două volume de versuri ale lui Nicolae Petre Vrânceanu. În general, prin aceste volume, poetul se înscria în formatul unui tradiţionalism liric – pe linia lui Ion Pillat şi uneori Virgil Carianopol – evocând universul rural, autohton, printr-o peisagistică graţioasă, impresionând prin caligrafia fină a versurilor şi prin calofilism. Nicolae Petre Vrânceanu cultiva, cu predilecţie, tiparele prozodice clasice, abandonate, uneori, în favoarea versului liber, modern. Cele mai reuşite creaţii ale sale, din această perioadă, rămân poemele alegorice, de tonalitate baladescă, în genul Vânătorul de fluturi, o veritabilă „ars poetica“, pe tema condiţiei poetului şi a poeziei, ce ne aminteşte, uneori, de cunoscuta baladă Mistreţul cu colţi de argint a lui Şt. Augustin Doinaş.

Desigur, tehnica este o componentă de bază, obligatorie a poeziei. Nu se poate scrie poezie fără „tehne”, fără meşteşug, îndemânare. Poetica modernă este dispusă chiar să-i acorde acestui factor întâietate. Dar, tot la fel de adevărat este şi imperativul – pe care îl ştim de la Wilhelm Dilthey încoace – că nu există poezie autentică fără trăire (Erlebnis). O creaţie lirică valoroasă presupune, neapărat, un echilibru, organic, între tehnică şi trăire. Acestea sunt cele două condiţii fundamentale, sine qua non, ale actului poetic.

Cu cel de-al treilea volum, Înlănţuiţi de libertate (Editura „Meridian”, 1992), Nicolae Petre Vrânceanu se află în evident progres. Acest volum este şi cel mai realizat din punctul de vedere al tehnicii poetice. Cu acest volum poetul intră într-o nouă fază a evoluţiei sale lirice. Înlănţuiţi de libertate consemnează trecerea de la poezia tradiţionalistă la cea modernă. Şi această trecere nu este marcată numai în plan pur formal, prin cultivarea versului liber, dar şi din orientarea spre unele teme şi motive ce ţin de cea mai strictă contemporaneitate. Cele mai multe poeme, din acest volum, sunt scrise în perioada de agonie a totalitarismului. Dar, poetul nu se rezumă doar la o privire din interior, ci conturează un univers general modern al absurdului. Unele poeme sunt scrise în maniera demitizantă soresciană (Audienţă la zei), mergând până aproape de pastişă. Acestea mi se par mai puţin concludente. Există, în schimb, altele cu un pregnant coeficient de personalitate şi originalitate: „Osificaţi, sclerozaţi, descărnaţi de vise, ne pregătim pentru/ groapa comună a istoriei,/ schelete, strigoi, moroi/ ai noului val de glacialitate,/ ai apocalipsei proorocite” (Înaintea judecăţii). Prin această viziune sumbră şi tenebroasă îşi reprezintă poetul umanitatea veacului nostru în faţa Judecăţii de Apoi şi a istoriei. Dezumanizarea şi criza moral-religioasă sunt atribute ale acestei ere tehnocratice, ale acestui veac – cum spune poetul – „de o tehnică răceală” (Elegia speranţei spulberate). Ca un pandant la acest declin inexorabil, poetul redescoperă valorile esenţiale, perene, ale omului - „fragila trestie gânditoare” (Orga de trestie). În acest volum, trăirea poetică este mai puternică şi poezia câştigă în autenticitate, profunzime şi valoare. Excelente sunt poeziile de dragoste. Poetul are o certă vocaţie erotică. Erosul, conceput în latura sa ideală, fără note excesive de senzualitate, constituie un refugiu şi o formă de supravieţuire spirituală.

În cel de-al patrulea volum, Cetatea zbuciumată (Editura „Meridian”, 1993), ieşirea în cetate se produce cu şi mai multă decizie. Acest volum este şi o radiografie nemiloasă şi amară a timpului tulbure şi dramatic pe care îl trăim. Nicolae Petre Vrânceanu scrie o poezie politică, în sensul antic, grecesc, primordial, al termenului: de participare la viaţa cetăţii. Poetul se situează pe o poziţie plină de responsabilitate civică şi denunţă formele groteşti şi bizare, de-a dreptul absurde, pe care le-a generat la noi înţelegerea greşită a ideii de libertate, neasumate şi neconştientizate şi îşi exprimă încrederea în forţele constructive, în „apele vii” ce vor spulbera „dejecţiile” ieşite pentru un moment la suprafaţă (Apele vii). Unele poeme suferă, cum s-a spus, de „declarativism” şi de o tentă prea pronunţat jurnalistică. Dar, considerăm acest volum şi cel mai interesant, şi cel mai promiţător, pentru evoluţia lui Nicolae Petre Vrânceanu. Cetatea zbuciumată este şi o dovadă de curaj artistic. Ne bucură faptul că poetul a ieşit din „carapacea” prudenţei sale formaliste ce, până la urmă, nu-l putea duce decât într-o fundătură, fără posibilitatea de evoluţie şi regenerare şi s-a autoeliberat, printr-o trăire poetică dezlănţuită, dar cu atât mai autentică.

Extrem de interesant şi de semnificativ ni se pare volumul Când eram (Editura „Anteu”, 1996), volum care îi întregeşte şi-i completează, în chip inspirat, efigia spirituală. Titlul volumului se vrea o replică la binecunoscutul cântec popular Când eram pe Ialomiţa, admirabilă piesă a folcloristicii muzicale româneşti, din care poetul reproduce câteva versuri drept motto. Acest poet născut pe plaiurile ialomiţene, la Slobozia (3 august 1943), dar care acuză o descendenţă vrânceană, prin transhumanţă, nu şi-a uitat, cu alte cuvinte, rădăcinile. Şi este bine că nu şi le-a uitat, ca orice poet adevărat, care se respectă! În versuri de o mare frăgezime şi naturaleţe, în care se resimte influenţa metricii populare, Nicolae Petre Vrînceanu ne introduce în universul miraculos al copilăriei, petrecute pe meleaguri ialomiţene şi trăieşte, din plin, în amintire „nostalgia verilor la Slobozia”, declarându-şi, cu mândrie, apartenenţa la acest spaţiu geografic, care a dat literaturii române contemporane mai mulţi scriitori de talent. Ialomiţa devine, la Nicolae Petre Vrânceanu, un topos mitic. Format în spaţiul cultural şi spiritual oltenesc, scriitorul se înscrie, astfel, prin acest volum, în categoria acelor înaintaşi, unii dintre ei iluştri, care au încercat să realizeze o mitografie a Bărăganului în literatura noastră.

Volumul antologic Biblioteca de lut (1998) vine să încununeze o meritorie activitate literară a unui poet cu totul remarcabil. Titlul acestui volum este cum nu se poate mai semnificativ şi ne trimite la tăbliţele de lut de la Ninive pe care a fost scrisă Epopeea lui Ghilgameş, prima mare operă literară a lumii (mileniul III î.e.n.), după cum poate să semnifice şi un recurs ad originem.

Revenind la recenta ediţie, Vânătorul de fluturi, menţionăm că acest volum poartă titlul unuia dintre cele mai reprezentative poeme ale lui Nicolae Petre Vrânceanu, care este o admirabilă alegorie despre condiţia poetului şi a poeziei şi cuprinde cea mai mare parte a creaţiei sale, publicate de-a lungul a peste patru decenii. Această ediţie, alcătuită din mai multe capitole (Inocentul prinţ, Povara aripilor, Anotimpurile iubirii, În agora, Heraldica izvorului, Tărâmurile iubirii, Vânătorul de fluturi, Auzi-mă, Doamne) se bazează pe volumul antologic Biblioteca de lut (1998), la care se adaugă volumul Metafizica formelor (Editura „Ramuri”, 2006) şi unele poeme publicate în presa literară.

Prima secvenţă a volumului Metafizica formelor este dedicată lui Constantin Brâncuşi (Brâncuşi – o metafizică a formelor) şi conţine ceea ce am putea numi: poezie exegetică. Poemele, din această secvenţă, se constituie în comentarii pe marginea operelor genialuluii sculptor de la Hobiţa, care a fost, în esenţă, un filosof în piatră şi care a realizat o metafizică a formelor. Despre Brâncuşi s-a scris enorm. Mulţi poeţi au făcut o adevărată obsesie din opera sa. Trebuie văzut, însă, ce aduce, cu adevărat nou, Nicolae Petre Vrânceanu prin acest ciclu de versuri. În viziunea sa, universul brâncuşian este un univers invadat de lumină. Poemele sale sunt un fel de pandant la Poemele luminii ale lui Lucian Blaga, nume care revine frecvent în acest ciclu de versuri, prin citate memorabile, ce figurează ca motto-uri. O altă notă personală şi originală o constituie încărcarea sculpturilor brâncuşiene cu o serie de simboluri şi semnificaţii biblice. Multe dintre poemele acestui ciclu sunt antologabile: Cântecul Măiestrei, Sărutul, Masa, Coloana – drum către cer, Poarta, Oul – începutul lumii, Domnişoara Pogany, Cuminţenia Pământului. Tot din acest volum reţinem şi secvenţa Peisaje în Câmpia Română, prin care Nicolae Petre Vrânceanu revine, sub raport tematic, la mai vechiul său volum, Când eram, în care este configurat universul sacru al copilăriei. În mai multe Stampe, ce conţin lirică peisagistică, înţesată de simboluri mito-poetice, este evocat spaţiul-matrice al poetului: Bărăganul, străbătut de Ialomiţa, numită, în vechime, Naparis. Acest spaţiu i se înfăţişează poetului ca o veritabilă „Arcadie dunăreană”, neatinsă de vreme. Metaforele sunt de o rară prospeţime. Poetul priveşte „ochiul de dropie al lunii” şi se imaginează pe urmele „tămădăienilor”, ale vestiţilor vânători de dropii, ce încercau să prindă miraculoasa pasăre a Bărăganului. Putem observa că Nicolae Petre Vrânceanu se înscrie în familia spirituală a poeţilor care încearcă, ca şi George Alboiu, să realizeze o mitografie a Bărăganului.

Ultima secvenţă tematică a volumului Vânătorul de fluturi este intitulată Auzi-mă Doamne şi cuprinde 12 poeme în maniera psalmilor biblici ai regilor David şi Solomon ori, dacă ne referim la literatura română, în proximitatea psalmilor lui Lucian Blaga. Dramatismul interior al acestor poeme nu constă, ca la Tudor Arghezi, în imposibilitatea cunoaşterii absolute, nici în tulburătoarea oscilare între credinţă şi tăgadă. Nicolae Petre Vrânceanu mărturiseşte deplina credinţă în divinitate, în tonalitatea imnurilor d slavă, dar se situează lucid în postura fiinţei umane trecătoare, supuse păcatului, tulburate de întrebări, de teama şi de nesiguranţa că va putea obţine iertarea divină, căci, spune poetul „rodirea şi lucrul meu/ întru slava-Ţi nemăsurată este/ şi năzuinţa mea, spre Gloria/ cerurilor celor mai înalte.”

Dincolo de inegalităţile inerente unei ediţii ce acoperă o activitate lirică de peste patru decenii, volumul Vânătorul de fluturi oferă o imagine unitară prin afirmarea aspiraţiei către absolut şi frumos, prin echilibrul şi claritatea limbii folosite, prin respectul valorilor tradiţionale, etice şi estetice.