La zece decembrie o mie opt sute douăzeci şi trei, oraşul New Brentford şi-a ţinut primul recensământ. Jane Stokes se născuse chiar în ziua aceea, dar în cursul nopţii. Astfel, recenta ei venire pe lume a fost omisă din statistici. Rezultatul a fost publicat a doua zi, în „Daily Herald”: New Brentford înregistrează nouă sute patruzeci şi opt de persoane. Tatăl lui Jane, lordul Stokes, a pus ziarul pe masă, şi-a muiat pana şi a corectat cifra oficială: nouă sute patruzeci şi nouă. Anticipase, fără să ştie, prin acest gest, straniul destin pe care urma să-l aibă mai târziu fata lui.

Jane Stokes dovedise încă din copilărie o tendinţă spre extravaganţă care lăsa să se întrevadă manifestarea unei firi neobişnuite. Sfida cerinţele modei, discuta în contradictoriu cu profesorii ei particulari şi-şi petrecea majoritatea nopţilor fără să închidă un ochi. Cu toate acestea, nimeni nu şi-ar fi închipuit că într-o bună zi, după ce împlinise cincisprezece ani, avea să se aşeze la portalul conacului şi să se consacre netulburată exerciţiului de a înşira, începând cu unu, toate numerele naturale.

La început au socotit că e o năzdrăvănie, dar după o săptămână Jane ajunsese cu numărătoarea până la şase sute de mii; şi n-a fost nevoie să atingă milionul pentru ca părinţii ei să fie cuprinşi de îngrijorare. Doctorul Hartley, medicul familiei, n-a reuşit să stabilească un diagnostic precis şi le recomandă doi confraţi de la Londra, care nu s-au pus de acord asupra bolii, dar au coincis în privinţa tratamentului: au prescris o viaţă liniştită, cu multă odihnă, fără ambiţii intelectuale, şi mai ales fără matematică. Totuşi, Jane continua să numere. Un milion şapte sute douăzeci de mii trei sute nouă. Un milion şapte sute douăzeci de mii trei sute zece. Un milion şapte sute douăzeci de mii trei sute unsprezece. Un milion şapte sute douăzeci de mii trei sute doisprezece ...

Primele acuzaţii s-au îndreptat împotriva profesorului de matematică, Frederic De Margulis, fost asistent al Adei Lovelace şi membru al Societăţii Filosofice din Yorkshire. În apărarea lui a venit cu argumentul că ciudăţeniile lui Jane se manifestaseră înaintea angajării sale; şi a etichetat drept incapacitate matematică ceea ce în realitate era încăpăţânarea copilei de a respinge conceptul de infinit. De Margulis a izbutit să atenueze reproşurile, dar n-a mai fost niciodată angajat; nici la reşedinţa lordului, nici altundeva în oraş.

În vreme ce Jane se apropia de douăzeci şi patru de milioane două sute de mii, lordul Stokes şi-a zis că trebuie să pună capăt acelei nechibzuinţe care, de altfel, începea să compromită numele familiei. În taină, încredinţă lecuirea fetei sale la tot soiul de vraci cu înfăţişare de doctor care se înfiinţau la New Brentford. Chiar dacă susţineau cu toţii că e o tânără cu temperament melancolic, un filon ascuns de natură colerică i-a derutat deopotrivă pe spiţeri, medici nepricepuţi şi felceri. Au chinuit-o cu diete orientale şi purgative franţuzeşti, i-au indicat cataplasme cu argilă verde, au supus-o la şocuri electrice şi i-au aplicat ventuze fierbinţi, i-au prescris săruri de aur şi balsamuri de Sinai, i-au indus o stare de transă magnetică, ba chiar au recurs la pastilele din plante Morison, dar toate astea n-au dus la nici o ameliorare. Dimpotrivă, Jane Stokes dădu primele semne de icter acut, pe lângă ameţeli sporadice şi atacuri de expectoraţie care îi lăsară o tuse persistentă. Constituţia ei tot mai firavă o vlăgui atât de tare, încât s-au văzut siliţi să-i schimbe locul de la portal pe o terasă interioară. Pe atunci, Jane Stokes avansa, netulburată, spre cincizeci şi şapte de milioane şapte sute de mii.

Oamenii în vârstă din New Brentford îi sfătuiau părinţii să nu-şi piardă speranţa. Susţineau că la un moment dat înflăcărarea tinereţii avea să-i încingă sângele. Atunci, Jane Stokes avea să dea uitării toate nebuniile adolescenţei. Dar primăvara iubirii sosi şi plecă fără a lăsa flori şi nici roade.

Sânii i se umflară, dar numai pentru a ocroti un piept slab, predispus la sufocări, iar trupul ei, deşi răspândea violente efluvii dulci-acrişoare, căpătă pe neaşteptate tonalităţi de chihlimbar. Oricum, Jane stătea mai departe încremenită pe şezlong, acoperită cu pelerina ei de catifea albastră, contemplând asfinţitul soarelui zi de zi, an de an, la nesfârşit, de parcă ar fi vorba de un pendul fascinant cu care odinioară încercaseră s-o hipnotizeze.

Pe nesimţite, New Brentford s-a trezit invadat de fabrici şi magazine. Expansiunea urbană trecuse dincolo de graniţa canalului şi schimbase cu desăvârşire peisajul portului. La conac, multe dintre slujnice plecaseră, iar lady Stokes, care rămăsese văduvă, nu se resemna să moară fără să mai încerce să-şi lecuiască fata. Ca ultimă soluţie, au recurs la un tratament agresiv de luare de sânge. În fiecare săptămână, un medic portughez, cunoscut pentru faptul că perfora arterele de la mână şi le tămăduia apoi cu brandy, aplica pe tâmplele lui Jane puzderie de lipitori. Repulsia pe care o căpătă Jane faţă de gurile acelea lascive o însoţi tot restul vieţii, ca şi infecţia cu care au procopsit-o. Şi, cu toate că i se scurgea viaţa la fiecare din şedinţele acelea, ea se încredea în ritmul speriat al bătăilor inimii pentru a nu pierde socoteala.

Cu anii, slăbirea provocată de sângerare şi afectarea plămânilor au obligat-o să nu se mişte din patul aflat într-una din camerele de sus. Privirea-i oarbă, părul cărunt şi murdar, dezvăluiau ravagiile produse de o viaţă întreagă de concentrare. Începu să simtă că-i lipseşte aerul şi că nu mai poate număra cu voce tare. Singura servitoare care mai rămăsese în casă îi urmărea mişcarea buzelor, nutrind speranţa deşartă ca recitarea aceea neîncetată ar avea asupra trupului ei aceleaşi efecte tămăduitoare precum o rugăciune. Dar n-a fost aşa. Odată cu creşterea continuă a numerelor se înmulţeau urmările slăbiciunii: oasele fragile i se iveau de sub cearşafuri şi respiraţia anevoioasă i se prefăcuse într-o agonie şuierătoare.

În mijlocul acelei reţele tot mai mari de bulevarde comerciale, fabrici, distilerii şi locuinţe modeste construite la sud de High Street, conacul familiei Stokes ajunsese un punct de reper obligatoriu. Însă nu atât graţie stilului său rafinat, ce urma principiile renaşterii greceşti, ci mai curând şi în deosebi datorită faptului că înlăuntru, în singura cameră locuită, bătrâna Stokes persevera în nesăbuita-i numărătoare. O duseseră în şapte rânduri la dispensarul general din New Brentford; de fiecare dată crezuseră că era cea de pe urmă şi de fiecare dată au dus-o înapoi la ea acasă. Nimeni dintre cei care locuiau pe vremea aceea în oraş nu fusese de faţă la momentul când Jane Stokes se aşezase la portalul conacului şi începuse să numere; dar punând mână de la mână au reconstituit ziua îndepărtată cu acel rodnic amestec de amănunte şi neclarităţi cu care se invocă legendara geneză a unui mit.

În ziua în care au internat-o definitiv, Jane Stokes ajunsese pe la două mii trei sute patruzeci şi opt de milioane nouă sute de mii. După trei zile de nemişcare, luptând cu crizele de asfixiere, trupul ei sfrijit se umpluse de răni. Respiraţia îi devenise atât de anevoioasă încât nu mai putea număra nici măcar în şoaptă, şi începu să înregistreze în minte uriaşa înşiruire a numerelor. Medicii au căzut de acord cu toţii că nu se mai putea face nimic. Stând lângă patul de spital, preotul încercă să-i ia o mână dar Jane se desprinse cu un gest abia simţit. Totuşi, omul bisericii făcu semnul crucii pe fruntea ei, şi pe când o ungea cu sfântul mir repeta formula tradiţională a împărtăşaniei:

– Prin sfântul maslu acesta şi prin milostivenia sa plină de iubire să te ajute Domnul cu harul Sfântului Duh pentru a te izbăvi de păcatele tale, pentru a te salva şi a te întări în restrişte...

Dar Jane nu-l mai auzea. Stătea cu braţele întinse, iar degetele de la ambele mâini, reduse la nişte falange scheletice, se agitau în convulsii succesive parcă gata să numere, vertiginos, toate cifrele care mai rămăseseră. Câteva secunde încetă să mai respire şi imediat căzu pradă unei crize de gâfâieli rapide şi profunde. Când izbuti să scape de spasmele acelea haotice, se strădui să spună ceva în şoaptă la urechea părintelui. Acesta se aplecă spre gura ei dar nu reuşi să audă decât sfârşitul:

– ... patruzeci şi patru.

Au fost ultimele cuvinte ale lui Jane Stokes, fiindcă după ce le-a rostit şi-a dat sufletul. Tot ce-a mai rămas azi din ea stă scris pe lespedea unui mormânt dintr-un mic cimitir din împrejurimile oraşului New Brentford. Epitaful, simplu şi spartan, grăieşte astfel: Jane Stokes. Nu conteneşte cu număratul.

Prin lucarna micului atelier se filtra o lumină crepusculară ce-l inspira pe Fontana. În clipa aceea, care toamna survenea pe la şase şi jumătate, înserarea se îngemăna cu zorile. Fără a se opri din modelarea statuii generalului, Fontana se lăsa răpit de această incertitudine până târziu după ce se înnopta.

Monumentul generalului Villalba îi fusese comandat de către preşedintele consiliului; iar la cei optzeci şi trei de ani câţi avea, Fontana se încredinţase că, dacă izbutea să facă să dăinuie legenda aceea, el însuşi ar putea aspira la un loc trainic pe piedestalul istoriei. Villalba murise în timpul asaltului de la Monte-Barrosa şi, de aceea, insistau cei din consiliu, calul lui trebuia să fie reprezentat cu picioarele din faţă în văzduh. Totuşi, Fontana îşi propusese să imprime în lutul amorf o exaltare care să poată transcende simplele circumstanţe militare. Dar iată că trecuse mai bine de un an de când îşi pusese toate speranţele în statuia aceea, şi nu reuşea s-o termine.

În momentele când se dădea bătut sau era copleşit de descurajare, Fontana se apuca să citească scrisorile pe care Villalba i le trimisese Tamarei Serafino. Şi transforma orice veleitate retorică într-o nouă justificare pentru grandilocvenţă. Preţ de peste un an, modelă şi refăcu armăsarul în ameninţătoare sărituri războinice, adăugând mereu lut din belşug trupului impasibil al lui Villalba, care-şi îndrepta sabia fulminantă spre oastea duşmană. Oricum, pe măsură ce se străduia să desăvârşească formele, se simţea tot mai departe de ţelul de a plămădi, pentru generaţiile viitoare, adevărata grandoare a generalului.

Până când într-o zi, în vreme ce remodela sexul uimitor al calului, descoperi în sfârşit soluţia: trebuia să reverse toată violenţa anatomică asupra călăreţului, nu a calului. Într-o răbufnire a imaginaţiei sale de sculptor, Fontana îşi afundă degetele umflate de artroză în materialul docil şi întări tendoanele şi fiecare dintre fibrele musculare ale lui Villalba, accentuă contorsiunea gestului său dezlănţuit până când aceasta ajunse să inspire teamă, sugeră o ţeastă din profiluri de cai şi spori dramatismul fâşiilor de lut prefăcându-le în nervuri capricioase, aidoma unor fulgere violente. Adăugă întruna material până îl transformă pe Villalba într-o făptură şi mai primitivă decât calul pe care-l călărea, fără frâu şi fără şa, precum un îndrăcit războinic asirian.

În iureşul creaţiei, nu i-ar fi fost cu putinţă să-şi amintească momentul în care a părăsit statuia şi s-a aşezat s-o contemple. Răsufla sacadat, dar mai curând din pricina beteşugurilor decât datorită exaltării; pentru prima oară în atâtea luni, Fontana presimţi că modelul era terminat. Totuşi, în vreme ce-l cerceta, îşi dădu seama de greşeala nemaipomenită pe care o făcuse. Capul lui Villalba acoperea lucarna, botul calului rămăsese undeva într-un colţ, în dreptul unor rafturi înalte, unul din picioarele din care azvârlea i se înţepenise între două bârne şi crupa i se strivea de peretele opus, lângă o ţeavă ce picura în voia hazardului. Fontana mărise atât de nemăsurat volumele încât nărăvaşul Villalba şi calul său rămăseseră prizonieri în spaţiul îngust al atelierului. De pe buze îi scăpă un hohot resemnat, şi recunoscu atunci că ar fi cu neputinţă să-i scoată de acolo.

Fontana nu se clinti din loc, toată noaptea, cu ochii la general. Liniştea aelierului era tulburată numai de pâlpâirea întâmplătoare a unei lumini fluorescente.

Nimeni dintre nenumăraţii spectatori entuziaşti n-ar fi crezut că bătrânelul acela olog fusese echilibrist la circ. Căci după accidentul de la ultima lui reprezentaţie, Faustino rămăsese hemiplegic. Şi, cu toate că trecuseră cincizeci de ani de atunci, piciorul său stâng nu izbutea să facă decât câţiva paşi tremurători care ignorau rezistenţa pământului, iar braţul lui se încăpăţâna să i se chircească la piept.

Patronul circului avusese delicateţea de a-l angaja ca om de serviciu şi Faustino îşi petrecea zilele stropind şi nivelând nisipul arenei centrale. Însă noaptea, înainte de a stinge luminile, când nu-l vedea nimeni, întindea pe jos o funie şi mergea pe ea cu dificultate studiată, imaginându-şi că este cel mai bun echilibrist din lume. Pentru această ultimă acrobaţie pe furiş, Faustino recurgea la un truc pe care-l ştiu doar echilibriştii: orice s-ar întâmpla, nu trebuie să privească niciodată în jos.

Aramiru Kamyshiura era mare campion de Sumo, dar în timpul liber făcea păsărele de hârtie.

Înainte de a-şi instala cele două sute şaptezeci de kile pe saltea, făcu o plecăciune zeiţei Amateratzu. Alese o foaie cu viniete negre şi începu s-o îndoaie pe o scândură rituală. Ori de câte ori făcea un pliu, hârtia dispărea sub mâinile-i uriaşe, iar degetele căpătau tot mai mult o iscusinţă surprinzătoare. În cele din urmă desfăcu interiorul unei cute, separă patru colţuri, îndoi unul din vârfuri şi ridică marginile până izbuti să plăsmuiască un cocor nespus de elegant.

Un ţipăt stins îi abătu atenţia. Îşi înălţă privirea şi descoperi un cârd de cocori străbătând cerul din Osaka. Se ridică, dădu la o parte perdelele ferestrei mari şi îi urmări cu privirea până se făcură nevăzuţi în zare. Înainte de a pleca, puse origami, pasărea de hârtie, pe marginea ferestrei.

După câteva minute, păsăruica zburase purtată de vânt, însă adâncitura lăsată de trupul lui Kamyshiura pe saltea rămăsese neschimbată.

„Eu cred în rezolvarea viitoare a acestor două stări, în aparenţă total contradictorii, care sunt visul şi realitatea. Acesta este scopul pe care îl urmăresc, fiind sigur că nu-l voi atinge, dar totodată prea nepăsător în privinţa morţii mele pentru a nu mă simţi oarecum atras de bucuriile unei asemenea posedări...”

André Breton lasă condeiul, reciteşte cu glas tare şi descoperă o furnică roşie ce traversează în diagonală pagina, poticnindu-se. Ia din nou condeiul în mână, îl lasă să cadă pe abdomenul roşu şi întinde resturile vâscoase pe granulaţia hârtiei. Şi cu vârful peniţei stricate desenează, de jur-împrejurul furnicii, un cosciug aproape imperfect. Apoi adaugă deasupra o cruce. Şi, dedesubt, scrie R.I.P.