Calea vieþii ºi a poeziei

Roxana Sicoe-Tirea face parte dintr-o ultimã generaþie de poeþi echinoxiºti. A ºaptea dimineaþã a lumii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, cu o prefaþã de Sanda Cordoº ºi o apreciere pe ultima copertã de Alex. ªtefãnescu) este volumul care confirmã un debut cu personalitate, matur. Titlul conþine sugestia sfârºitului ºi a începutului care se includ, interferenþa existenþialã a crepusculului ºi a matinalului. Autoarea intuieºte faptul cã ia de la început, cu toatã ingenuitatea, un ciclu vital care, aparent, s-a consumat, cel al bunicului predispus sã devinã, cu timpul, tot mai legendar. Ea contemplã ºi experimenteazã aventura insolitã a vieþii/morþii, iniþiindu-se în facultatea de a pleca (numele primului grupaj de poeme), încercând sã descifreze regulile jocului: „îþi faci bagajele ºi-ai plecat!/ kamikaze, ai aºteptat/ misiunea în faþa actelor de sub muºama, printre/ lucruri singure,/ chinuit de toate durerile lumii/ mereu ancorat în evenimente de importanþã majorã. […]// kamikaze, explozibilul prin buzunare þi s-a-nvechit/ spre sfârºit;/ îi spuneai zahãr candel, îl îndesai printre/ buzele tale subþiri, printre gingiile lucitoare. […]// tu ai spus:,<<ar fi trebuit sã mor între flãcãri>>/ eu spun: <<textul e un incendiu din care fug>>/ […]// într-o zi, pe când vizita la nivel înalt a preºedintelui/ era în toi, dupã ce mi-ai dat ultima linguriþã cu miere/ brunã – rãzboiul se încheiase. þineai între dinþi un cuþit,/ în braþe o fatã urâtã ºi erai fericit./ am ºtiut cã antrenamentul/ s-a terminat,/ bunicule, deveniseºi un terorist în/ avionul de lemn care se/ prãbuºea// exteriorul îºi cautã jugulara/ lent” (harta).

Însuºindu-ºi o anume inocenþã (de copil), poeta parcurge etape ale cunoaºterii, despãrþind/amestecând termeni ai fabulosului ºi semne ale realului, inversând raporturi cauzale, plasticizând abstracþii. Neºtiutoare, dezorientatã, ea cautã gara din care sã înceapã cãlãtoria predestinatã – desigur, viaþa –, staþie reprezentatã insolit, fie ca o construcþie rezultatã dintr-un tainic delir, dintr-o stihie a raþionalitãþii cardinale, „sudul din creierul tuturor,/ pe care-l simt prãbuºindu-se/ fãrã sfârºit” (cãutând gara, 1), fie ca o cursã de alergãri în propria istorie, „þine-þi respiraþia, ia-þi avânt ºi/ porneºte la nenumãraþi metri vid” (cãutând gara, 2). Cele douã cãi iniþiatice, urmate de altfel de autoare, înseamnã plutirea în adâncuri, în dulcea echivocitate a visului ori în ermetica abisului, precum ºi asumarea libertãþii, prin desprinderea de matcã, prin propriul experiment. Folosirea unei tehnici a serialitãþii, trei poeme numindu-se grãdina cu nuci, alte patru, vãtãmãrile, dovedeºte flexibilitatea punctelor de vedere. În aceeaºi privinþã, marcându-se o viziune dualistã, se recurge adesea la neastâmpãrul ludic ºi la o ironie subtilã: „þii nuca în palme, dar ea se transformã/ într-o maiestuoasã cuºcã de nuc” (grãdina cu nuci – dezvelire). Metoda poetei constã într-un discurs care, la început pare disparat, evaziv, marcat de o dezorientare, de un ton minor, pentru ca, treptat, sã se coaguleze într-un lirism proeminent, epurat, misterios, dispersându-se în voalurile inefabilitãþii. Fragmentarismul, o senzualitate disimulatã, estetica urâtului, folositã mai mult în compensaþie, neostentativ, sunt elemente vivifiante, care mãresc gradul de fascinaþie al textelor: „hornarul ia cu grijã cuibul rândunicii/ ºi-l aºeazã pe acoperiº// doar patul extensibil al tãcerii ne mai încape/ limba rãgazului îºi face loc perfidã/ între noi stãm întinºi, cercul buzat/ se-apropie de canapea; sã ne miºcãm:/ atingerea este funcþie de plictis pânã/ când nu mai auzim decât rãsuflarea decorului/ androgin: douã bestii de aer au pulverizat camera/ culoarele au explodat sub efectul unor dinamite/ târzii. doi hoþi au montat elice ºi aripi marfarelor/ toþi trecãtorii au scãpat ghearelor/  amorþelii// […]/ încãlecãm amurgul, fiecare în pielea celuilalt” (plecarea dupã o partidã). Poeta face naveta, cu o complicitate dezinvoltã, între inocenþã, atmosfera domesticã, sugestia abstract senzualã, imaginea unei lumi alienate, vis. Lirica sa se poate defini ca una a despãrþirii de convenþii, de tot felul de dependenþe, de memorie, de senzaþii, de cuvinte, configurându-se totuºi ca un mozaic alcãtuit din toate acestea. Ca într-un joc de copii, închizând ochii pentru a evada, ea cautã o altã realitate: „închideam pleoapele hotãrâtã sã le deschid pe-un alt loc:/ unul rece, impersonal,/ dar adânc” (trecãtoarea).

Discursul este marcat de semnele ciocnirii/coincidenþei dintre sfârºit ºi început, fantasmele morþii (strãbunul, moºul, fotografia îngãlbenitã) coabitând cu imagini ale vieþii, trecerea, extincþia fiind tratate cu afecþiune, existenþa însãºi având aspectul unei irealitãþi, al fatalitãþii unei transe, amalgamând cotidianul ºi simbolicul, conþinând simultan ºi transformarea ºi încremenirea. Aceasta este chiar teza/performanþa cãrþii. În virtutea ei, este vãzutã ºi relaþia dintre realitatea frustã ºi paradisul artificial al reclamelor, dintre înfometatul urs de pãdure ºi placidul ursuleþ de pluº (tedy-bear).

Grupajul adulescenþa cuprinde texte oarecum simptomatice pentru vârsta evocatã, scrise conform datãrii lor, între 19 ºi 20 de ani. Temele, previzibile, sunt iubirea care devorã realitatea, deziluziile, timpul exploziv/imploziv, dulceaþa pãcatului, raportul dintre eu ºi lume etc. Poemele au un fel propriu de spontaneitate gânditã, recurgând la jocuri de limbaj, de imagini, la o ermeticã derivând dintr-o ascezã liricã. Decupaje din realitate graviteazã spre un eu tânãr care imperceptibil îºi arogã centrul universului. Poeta are continuu o voluptate bine temperatã a ludicului lexical, iar în sângele ei are loc,  cum e de aºteptat, un trafic de arme ascunse. Totuºi, temperamental ea este o lucidã, dominatã de o sentimentalitate cerebralã, cu drama inclusã, având certitudinea sinuciderii, resimþind solitudinea speciei, ereditatea pãcatelor: „eu stau singurã în Devoria: îmi lustruiesc privirile de patul puºtii care mã þinteºte:// þinteºte-mã numai pe mine þinteºte-mã!/ noaptea dorm în cuºca din Devoria// cuºcã, fii numai pentru mine cuºcã, aici în/ Devoria – gloria liniei drepte! tai cu dinþii venele cãrþilor, muºc poetica jugularã delirând <<eu! eu!>> eu cu toate tinichelele lumii legate într-un lanþ strãbun de pãcate// iarna asta mã dor fibrele în simfonia lungimii fibrelor, îmi explodeazã gura la/ peºtera gurilor/ andra ºi andros fac dragoste în vasta mea cochilie unde eu nu încap de ochi// ochii mei te exploreazã pânã la urmã strig strigãm pe melceºte confundând sunetele tueu tueu teuu teuuu/ în balta inconºtienþei/ degetele mele – peºtiºori aurii” (vãtãmãrile, p. 62-63).

Liricã de cunoaºtere, de cãutare a identitãþii, explorând ca un mic periscop iluziile realitãþii, scrutând visul, viaþa, raiul sau undergroundul, iubirea, teama, descoperind exteriorul/alteritatea, moartea, se remarcã totuºi prin reticenþã, discreþie, evitând parcã sã numeascã în chip direct lucrurile, alegorizând vag, ritualizând de fapt o luare în posesie gânditã, pre-meditatã. În acelaºi joc al eschivei, cercul perceptiv este limitat, camera, familia, imaginea arhetipalã a bunicului, cu rare evaziuni, discoteca, peisajul scos parcã din canoanele abisalitãþii. Sunt identificabile câteva trucuri captivante ale feminitãþii, cum ar fi vulnerabilitatea, imaginea ascunsã, senzualitatea disimulatã, inocentarea limbajului, exhibarea intimitãþii, experienþe ale redimensionãrii timpului, voracitatea iubirii sau ritualul metamorfozelor: „dacã mã uit în carcasa unui vechi sentiment,/ apare visul: ciorchini întunecaþi mã urmeazã printr-o piaþã cu struguri/ mersul meu are consistenþa sâmburilor nevãzuþi în/ dulceaþa fructului ºi/ mereu cineva se gãseºte lângã mine/ buzele mi se deschid între alte buze// astfel copiez o singurã femeie: <<poezia trebuie sã fie dublã>>/ bicefalã sau bicorporalã?/ trec în privirile strâmte ale vânzãtorilor/ cumpãr totul cu ochii închiºi/ nu existã ciorchini siamezi/ dar eu ºi apropiaþii necunoscuþi/ suntem marginile poemului ce/ înrãmeazã fãrã contur/ visarea” (cargo).

Poeta încearcã depãºirea unui stadiu al cunoaºterii, face eforturi de ieºire din sine, cautã o cale (poeticã) de lecuire de singurãtatea existenþialã, pentru cã, dupã neºtiinþa inocentã a adulescenþei, resimte în continuare, neputinþa comunicãrii cu lumea, dificultatea desprinderii de matricea geneticã, neîmplinirea prin împãrtãºirea iubirii, în esenþã o crizã a realitãþii. Imaginea absurdã a vieþii ca recluziune, ca mecanism birocratic, dezumanizant, este prezentã în poemul kafkian Kuºka: „orice refugiu este o sursã de praf. numai pãrãsirea lui înseamnã dinamism ºi autosuficienþã. Plecarea – faþa regalã a miºcãrii/ * /ai aprins focul; te îndepãrtezi. viaþa trebuie sã îþi fie paralelã cu cea a jarului; porneºti”.

Debutul Roxanei Sicoe-Tirea, încadrabil într-un expresionism ermetizat, este unul remarcabil, relevând o poetã cu un univers definit, cu un discurs personalizat, elegant, voce care se detaºeazã în forþã de locurile comune ale generaþiei sale.